Raport de țară. Ce a rămas din Câmpulung, „casa” singurei mașini 100% românești, după ce uzina ARO a fost vândută pe nimic
Românii au desenat, într-o zi, un automobil şi au uimit lumea întreagă. I-au spus ARO şi i-au făcut casă la în Argeş, la Câmpulung. 380.000 de maşini de teren producţie sută la sută românească au făcut senzaţie, două treimi vândute în străinătate. De pe culmea succesului, statul a vândut afacerea pe nimic şi a ucis-o. Moartea ARO a sărăcit oraşul şi a trimis tinerii în pribegie. Astăzi, prima capitală a Ţării Româneşti nu mai este celebră ca în „Titanic Vals”. Se zbate în anonimatul orăşelelor de provincie, deşi Regele Carol întâi a vrut să îi scrie destin aparte: acolo a vrut să ridice Peleşul. Mărire şi decădere, la campania Digi24 „Raport de ţară”.
Reporter: Suntem într-o maşină ARO, acum. Modelul care-l avem şi în care ne deplasăm este ARO 24 care este un produs de concepţie românească 100%. A fost proiectat integral de ingineri şi tehnicieni din Câmpulung. Este printre puţinele vehicule din lume, dacă nu singurul, care nu are bară de torsiune faţă - spate. Şi are o stabilitate extraordinară. Nu poate fi răsturnat sub nicio formă.
Automobilul Românesc, pe scurt ARO, mândria muscelenilor şi-a românilor, deopotrivă, a fost singura maşină de serie desenată, concepută şi fabricată vreodată aici, în Carpaţi. Povestea i-a început timid, în 1957, şi s-a făcut mare pe vremea hipioţilor din era power-flower. Poate şi de aceea, inginerii musceleni şi-au botezat maşina „Floarea de stâncă”.
Mihai Ciobanu, fost director general ARO: Pentru angajaţii de la ARO, uzina era grădina raiului. Oraşul ăsta trăia pe spatele uzinei ARO. Eram renumiţi!
ARO, mașina românească de export
În anii de glorie ai ARO, în uzina de la poalele Gruiului lucrau 13.000 de oameni. Curtea era parfumată cu două milioane de flori. 90% din producţia de maşini mergea la export. Cam 15.000 pe an, în peste 100 de ţări. Până în 1989, peste 50.000 de maşini au ajuns în China. Dar intrarea pe piaţa Statelor Unite ale Americii a fost apogeul.
Mihai Ciobanu, fost director general ARO: Am fost la omologare în Statele Unite pentru ultimul model de ARO. Acolo ni s-a cerut, după legislaţia americană, să dăm garanţie la rugină. La calitatea vopselei. Şi atunci am fost obligaţi, la un laborator de ceaţă salină din Portland, să facem încercări de rezistenţă a vopselei la ceaţa salină. Am obţinut un buletin de încercări care dădea garanţie de 12 ani la vopsirea maşinilor ARO. Când a ieşit maşina din laborator, nu ruginiseră la maşina respectivă decât capacele cromate, care erau americane, şi braţele de la ştergătoarele de parbriz.
ARO, asasinat la el acasă
ARO a câştigat şi raliul Paris - Dakar. A dotat armatele Iranului şi Irakului. Şi-a privit de sus suratele Mercedes, Range Rover şi Toyota. Dar degeaba am avut, cândva, respectul lumii! Politica ştirbă a sufocat minunea românească. ARO a fost... asasinat. Iar casa de la Câmpulung Muscel i-a fost distrusă.
Mihai Ciobanu, fost director ARO: Avem acolo o veveriţă! Veveriţele au mai rămas. Că-n rest... nu mai e nimeni! Pe poarta asta intrau în fiecare zi sute de oameni care locuiau în cartierul Grui de deasupra noastră. În martie 90, un număr de 3400 de maşini în valoare de 20 de milioane de dolari şi piese de schimb au fost vândute unei firme din Republica Moldova care n-a mai plătit niciodată suma respectivă: 20 de milioane de dolari.
Ţeapa aceea a aruncat ARO în comă. Cu voia unor directori şi-a mai marilor ţării din anii 90, uzina s-a afundat în datorii. În 2002 n-a mai avut bani nici de salarii. Muncitorii au încercat s-o salveze. Legenda urbană vorbeşte despre colecte de melci şi contribuţii personale lăsate în clinici de fertilizare in vitro. Regizorul Tudor Giurgiu redă magistral o parte din poveste în pelicula „Despre oameni şi melci”.
Afacerea ARO, vândută la preţ de apartament
Lângă gardul uzinei şi dincolo de el, şi astăzi sunt melci destui. Muncitori însă - deloc. ARO s-a dus. Statul l-a ucis pe 26 septembrie 2003, când l-a vândut cu 150.000 de dolari. Cât un apartament luxos din Bucureştiul de astăzi, adică. Din tot ce a fost, a rămas povestea. Prin şanţuri şi curţi muscelene zac caroserii. La marginea oraşului, colecţia de modele a lui Alexandru Hagi ţine amintirile vii.
Alexandru Hagi, administratorul Muzeului ARO: Cred că Muzeul Automobilului Românesc ar putea constitui un loc ideal pentru o lecţie de istorie legată de patrimoniul naţional românesc. Dacă la conducerea fabricii şi a zonei economice a României la vremea respectivă ar fi existat nişte patrioţi adevăraţi, uzina ar fi existat şi-n acest moment. Fabrica a murit, dar maşina există prin pasiunea unor colecţionari, a unor restauratori.
Tiberiu Popescu, conducător ARO: Maşina e practic ca nouă, pentru că a fost recondiţionată în 2015. Am avut ocazia să merg cu maşini ARO în probe. În dreapta, că eram copil şi nu aveam permis. Cred că visam de atunci să ajung aici, la volan, şi mi s-a îndeplinit visul. Ar fi o maşină potrivită acum, în 2019, pentru drumurile acestea pe care le avem.
Câmpulung Muscel, prima capitală românească
După moartea lui ARO, după moartea Melanei şi-a celorlalte fabrici, nimic nu mai e la fel în Câmpulung Muscel. Aici, la vreo 15 kilometri de Piteşti, lângă Iezer, timpul îşi leagănă impasibil pendulele. Astăzi ca ieri şi ieri ca alaltăieri toacă-n tihnă clipele şi-i ţine de urât poveştii bătrânului oraş. E povestea primei capitale a Ţării Româneşti. Se trage de pe la 1200 şi ceva. Şi-i plină cu cavaleri, cu domni, musceleni mândri şi privilegii.
Prof. univ. Claudiu Neagoe, Universitatea Piteşti: Singurul oraş din Ţara Românească care s-a bucurat de o serii de privilegii din partea domnilor Ţării Româneşti. Câmpulungul a intrat încă de pe vremea primilor Basarabi sub protecţia Domniei. Orăşenii câmpulungeni au avut dreptul de a se autoadministra, de a-şi alege conducătorii, judeţul şi pârgarii.
Orașul cu parfum de epocă
Privilegiile muscelenilor au pierit odată cu lumea nouă. Crucea în faţa căreia județul și pârgarii orașului jurau credinţă muscelenilor la 1675 mai există, dar a fost înghiţită de-o casă. Pârgari, consilieri locali, adică, urbea lui Aricescu şi Aman, a lui Parhon şi-a lui Baraschi, a lui Ţuţea şi-a lui Muşatescu are şi astăzi. 19! Nu prea-s interesaţi să popularizeze însă nici povestea ARO, nici muzeul lui Hagi, nici Crucea jurământului şi nici de povestea celebrului pălărier Ion Măgeanu.
Când l-a jucat pe Spirache Necşulescu, în capodopera Titanic Vals, a musceleanului Tudor Muşatescu, marele Grigore Vasiliu Birlic a locuit aici, în casa lui Măgeanu, pe Pardon 39.
Răsvan Măgeanu, nepotul lui Ion Măgeanu: Aceasta este camera unde a locuit câteva zile Birlic, pe toată durata filmării filmului Titanic Vals. A vrut să se îmbibe de atmosfera din Câmpulung. Şi a considerat că cel mai bine era aici, în casa lui Ion Măgeanu, cel care apare în Titanic Vals.
Urmaşii pălărierului vedetă vor să transforme casa şi atelierul în muzeu. Pentru turişti, pentru localnici. Dar nu găseşte sprijin printre autorităţi.
Răsvan Măgeanu, nepotul lui Ion Măgeanu: Şi mi s-a răspuns că nu este de importanţă naţională. Primăria nu m-a ajutat cu absolut nimic. Acum mă căznesc să refac faţada casei. Pe banii din surse proprii. Este cererea la primărie!
Balconul lui Birlic, glorie abandonată
Nu doar casa Măgeanu n-are fani printre aleşii Muscelului. Celebrul balcon, din care Birlic se adresează în film la „două pogoane de alegători”, mai există şi el. E şubred însă şi deloc promovat turistic. Aşa-i acum, aici, la Câmpulung. Oraşul pare anost. Îi lipseşte vlaga. Şi oamenii. Statistic, 38.000 avea în 2002. La recensământul din 2011 i-au rămas 31.000. Astăzi, vreo 20.000 mai are-n case.
Celebrul bulevard Pardon, poreclit aşa pe vremea când era supra-aglomerat iar oamenii grăbiţi pronunţau „Pardon” când îşi făceau loc printre cei ieşiţi la promenadă, a rămas gol. În grădina Merci, de vizavi, aşijderea. Odinioară, când primeau permisiunea domniţelor să se aşeze pe bănci cavalerii musceleni rosteau „Merci”.
Astăzi, băncile-s goale şi nu mai ai cui spune „Merci”. Dorel stă cu Vali la iarbă verde şi împarte o bere la PET. Şi-a crescut copiii cu salariul de la ARO. I-a ţinut în şcoli, în facultăţi... Acum i-au plecat în pribegie.
Peleşul din Câmpulung, neîmplinirea unui rege
Asta-i viaţa în oraşul lui ARO. Apropos: la Câmpulung Muscel trebuia să fie construit Peleşul! Nu-i vorbă goală. În 1866, Regele Carol I a adus aici o parte din materiale. Obştea Moşnenilor s-a opus însă. Nu i-a dat pământul dorit şi planul a căzut. Regele a lăsat materialele în Câmpulung. A mai donat 10.000 de galbeni şi-a ordonat să fie construită o şcoală.
George Radu, directorul Colegiului Pedagogic Carol I: Regele Carol a dorit Peleşul la Câmpulung. Dorinţa dânsului nu s-a putut îndeplini, dar s-a îndeplinit, într-un final, printr-o construcţie cu bani regali a primei şcoli normale din Ţara Românească. O şcoală înfiinţată de regele Carol I.
În capodopera ridicată în stil neoromânesc, între 1892 şi 1895, învaţă 900 de elevi şi trăiesc peste două mii de flori. Turiştii nu-i trec însă pragul. Povestea Peleşului de Câmpulung, devenit şcoală, nu e cunoscută, nu e promovată. La câte poveşti are, la ce istorie are, Câmpulung Muscel putea fi un pol turistic. A rămas însă un orăşel de provincie trist că faima lui este la trecut, doar în pelicule şi la muzeu.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
