Mă uit – uneori de bunăvoie, alteori neavând încotro – la o mulţime de meciuri de fotbal. Din România şi din afara ei. Egoistă până în 1990 cu manifestările de acest tip, televiziunea publică şi ulterior posturile private au întreprins o manevră despre care se poate spune că se numără printre favoritele naţiei: saltul dintr-o extremă în cealaltă. Continuarea unui tip de dezechilibru prin opusul lui. Fenomenul a fost observat în destule domenii ale vieţii cotidiene. Pe vremuri deţinerea de valută era interzisă sub ameninţarea închisorii. Astăzi, dacă iei la numărat doar birourile valutare de pe o arteră bucureşteană (Calea Moşilor, să zicem), numărul lor bate spre cincizeci. Înainte, galele pop-rock erau cenzurate de politruci. Astăzi, i-am găzduit deja pe Eric Clapton, Rolling Stones, Dreamtheater, Uriah Heep, Queen (mă rog, jumătate, dar tot mai bine decât nimic), Yes, Jethro Tull, Madonna, George Michael, Elton John, Placebo şi tot aşa. Înainte, literatura pornea spre cititori tunsă de pixul verde al tovarăşului Dulea şi al celorlalţi zăvozi de la Consiliul de Cultură şi Educaţie Socialistă. Astăzi, avem serii de autor Rushdie şi Vargas Llosa, târguri internaţionale de carte şi festivaluri de literatură. Cei care se încăpăţânează să susţină că nu s-a schimbat nimic în Romaânia ar merita, în clipa asta, o delicată tragere de mânecă.
Fotbalul nu avea cum să se sustragă trecerii de la deficit la surplus. Dacă înainte de decembrie 1989 se afla doar cu o oră înainte despre televizarea unui meci important, astăzi iubitorul de fotbal e victima unui asediu care-i amputează timpul liber şi-i modifică programul de somn. Trezit la viaţă măcar pentru două minute, Nicolae Ceauşescu ar muri de inimă rea aflând că poporul de care şi-a bătut joc atâta amar de vreme vede meciuri din Argentina şi Rusia, din Belgia şi Franţa, din Brazilia şi Spania, din Germania şi Italia, precum şi din ceea ce, în lipsa unui termen adecvat, trece drept fotbal în România. În afara competiţiilor interne, prizonierii acestui sport mai au la dispoziţie Liga Campionilor, Europa League, Copa Libertadores, Campionatul Mondial al Cluburilor, Cupa Africii pe Naţiuni, Campionatul European şi Cupa Mondială – ultimele două cu preliminarii şi turnee finale. N-am făcut o medie zilnică, dar probabil că ea trece de patru meciuri, ceea ce e enorm.
Şi cu asta ajung la durere şi la rugăminte. Întâi şi-ntâi, durerea: îmi sângerează urechile ori de câte ori un comentator de fotbal acoperă cu vocea imnul clubului care găzduieşte meciul. Dacă în privinţa întâlnirilor dintre echipe naţionale există un consens (sau poate o prevedere contractuală riguroasă) şi lucrurile se desfăşoară firesc, când vine vorba de cluburi, comentatorii – nu toţi, doar o parte – se simt obligaţi să răpească o parte din farmecul întâmplării. Şi, vă rog să mă credeţi, e o parte cu miez şi frumuseţe. Un meci nu înseamnă doar nişte băieţi care se îmbulzesc în urmărirea unei mingi şi o tabelă de marcaj care se schimbă sau rămâne încremenită. După cum nu înseamnă doar insanităţile unui patron bântuit de viziuni contabil-mesianice sau clişeele debitate pe fugă de jucători înaintea duşului. Cine se uită la prim-planurile din tribune ale unui meci jucat la Roma, la Sevilla sau la Liverpool vede imediat că nu scorul e miza, ci altceva. Iar acel altceva se cheamă identitate şi apartenenţă.
Publicul care vine la meciuri participă la un ritual al regăsirii şi al unui drum care, început împreună, trebuie continuat la fel. Şi ce stindard ar putea să aibă falduri mai mari decât imnul unui club? Sub stindardul acesta, oamenii îşi ies în întâmpinare unii altora şi pe urmă îşi slăvesc idolii. O fac cântând. Cei mai mulţi ţin în mâini eşarfe cu numele clubului. Unii se uită cu drag la copiii cărora tocmai le transmit ştafeta pasiunii. Alţii lăcrimează ca la un film siropos, în care până la urmă bolnavul se vindecă. Alţii fotografiază totul şi le vine uneori să se frece la ochi, într-atât de bună e vibraţia care se simte, la propriu şi la figurat, din tribune.
Şi acum, rugămintea. Dragi comentatori de meciuri la televizor, nu mai bruiaţi cu glasurile voastre sărbătoarea inaugurală a imnului de echipă. E nevoie doar de un pic de tact şi de o tăcere de maximum un minut şi jumătate. Nu vă iubţi mai mult decât e cazul. Nu vă comportaţi de parcă aţi fi plătiţi la numărul de cuvinte. Nu batjocoriţi respiraţia unui stadion doar fiindcă o mică pauză nu vă e la îndemână. Şi nu ne povestiţi despre You Will Never Walk Alone tocmai când se cântă You Will Never Walk Alone, aşa cum a procedat cu puţin timp în urmă un comentator de la Sport.ro. Luaţi, vă rog, exemplul lui Mihai Mironică, tot de la Sport.ro. Sau pe al lui George Dobre, Andrei Tivilichi şi Dan Cornel Ştefănescu de la Digi Sport. Lăsaţi meciul să fie meci şi nu-l ciobiţi. Vă mulţumesc.
