Natalitatea în România interbelică era de 3 ori mai mare decât în prezent
Natalitatea era una dintre cele mai ridicate din Europa, de trei ori mai mare decât în prezent. Dar asistenţa medicală era precară la sate unde locuia aproape 80% din populaţie, iar numărul medicilor insuficient. Soluţiile - încurajate de politici publice clare - au venit cel mai adesea de la medici şi mari donatori.
Mortalitatea infantilă, inamicul public numărul 1
Sporul natural în interbelic a fost de circa 4 milioane de persoane, adică o creştere cu 20%. Cum numărul medicilor era în continuare mic, autorităţile au finanţat şcolile de moaşe şi asistente, viitoarele licee sanitare. Aşa-numitele "moaşe diplomate" au salvat multe vieţi.
Dr. Iosif Nemoianu | Salvator al copiilor
În 1927, medicul bănăţean Iosif Nemoianu, cu studii la Budapesta şi Viena, a înfiinţat primele cursuri de îngrijire a copiilor de la Centrul pentru Ocrotirea Copiilor de la Timişoara, tot el va înfiinţa şi primul dispensar de puericultură rural, în comuna Ciuchici, din Caraş-Severin. În anii '30, a devenit inspector al Ministerului Sănătăţii în Oltenia şi Banat. Pe raza instituţiilor pe care le coordona, cifrele indică o scădere a mortalităţii sugarilor - de la 33 la mie la 5 la mie.
Regina Maria | În fruntea organizaţiei Crucea Roşie
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Preocuparea publică pentru îmbunătăţirea vieţii celor bolnavi sau săraci era onorantă. Regina Maria era preşedintele onorific al organizaţiei româneşti de Cruce Roşie.
Ioan Silviu Lefter, director Crucea Roşie România: „Crucea Roşie s-a dezvoltat constant, ajugând prin 1932 să-şi construiască un depozit mare în Bucureşti, un depozit central de unde să poată fi alimentate toate filialele, Crucea Roşie s-a implicat şi în organizarea serviciului de ambulanţă, Crucea Roşie s-a implicat în continuare în ajutorarea populaţiei sărace pentru că acesta este misiunea Crucii Roşii în vreme de pace.”
Exemplul reginei în vremea războiului - când se îngrijea personal de răniţi, intra în cele mai umile adăposturi şi, a ajutat prin influenţa ei, inclusiv la aprovizionarea Iaşului cu lemne - a influenţat profund comportamentul public. Cel care administra ambulanţele Reginei era în definitiv un bancher, Jean Chrissoveloni, iar multe din surorile medicale cu care lucra erau femei cu averi de milioane. Această obişnuinţa de a ajuta şi de a face donaţii a vechilor familii boiereşti era împărtăşită şi de alogeni.
Donaţia Elias | Echivalentul a 59 milioane de euro
În 1923, Academia Română şi sistemul sanitar românesc a primit una dintre cele mai mari donaţii din istoria modernă. Omul de afaceri Jacques Menachem Elias nu avea moştenitori direcţi şi a considerat că rudele sale erau deja prea bogate ca să aibă nevoie de ceva:
Jacques Menachem Elias | Încredere în România
Consilier al lui Carol I, evreu sefard împământenit în 1880, Jacques Menachem Elias şi-a lăsat întreaga avere Academiei Române, cu obligaţia de a fi folosită pentru ajutorarea săracilor şi răspândirea ştiinţei de carte şi a culturii. Această avere - evaluată la 1 miliard de lei aur - însemna acţiuni tranzacţionate la bursele de la New York, Londra, Berlin sau Bruxelles, două mine de mercur în Dalmaţia, 9 clădiri impozante în centrul Vienei, iar în România o - o moşie şi o fabrică de zahăr în Moldova, hotelurile Continental şi Patria din Bucureşti, multe alte imobile. Omul acesta trăia însă modest într-un simplu apartament din strada Georges Clemenceau. Nici măcar fundaţia care a avut în grijă ridicarea şi administrarea spitalului nu îi poartă numele. Jacques Elias a dedicat-o tatălui său, Menachem.
Donaţia Elias | Echivalentul a 59 milioane de euro
Piatra de temelie a spitalului Elias din Bucureşti a fost pusă în 1936. La inaugurarea din 1938, în prezenţa regelui Mihai şi a reginei mamă Elena, era unul dintre cele mai moderne de pe continent. Iar scopul lui Jacques Menachem Elias - acela de a trata pe oricine, indiferent de etnie, de credinţă sau de avere, era respectat.
1937 | Inaugurarea primului spital de urgenţă
În aceeaşi perioadă, Bucureştiul a mai înregistrat o premieră. În 1937, Societatea de Ambulanţă, organizaţie finanţată prin donaţii, a inaugurat primul Spital de Urgenţă din Europa. Sufletul proiectului a fost doctorul Nicolae Minovici. În tinereţe, el adunase primii bani pentru înfiinţarea, în 1906, a serviciului de ambulanţă. La momentul respectiv, şi "Salvarea" românească adusese o abordare nouă: până atunci, la locul unui accident mergeau asistenţii; "Salvarea" din Bucureşti a fost prima unde lângă pacient venea de urgenţă şi medicul. "Salvarea" avea şi un serviciu social.
Nicolae Minovici|Creatorul "Salvării" din Bucureşti
Ioan Silviu Lefter, director Crucea Roşie România: „O altă instituţie ataşată Salvării a fost Biroul pentru Asistenţă în Muncă al cerşetorilor din Bucureşti, creată în 1906. A adunat toţi cerşetorii din Bucureşti. Vagabonzi, orbi, ciungi, în fine, i-a triat la Salvare. A văzut cine erau simulanţi, i-a depistat; minorii la școală, după care le-a găsit servicipe la magazinele din Bucureşti, ca ucenici de prăvălie. Adulţii care erau din București, a reuşit să-i integreze şi pe aceia, pe cei din provincie i-a trimis acasă.”
Salvarea: "Totdeauna şi tuturora gata pentru ajutor"
Mii de copii şi oameni ai străzii au primit astfel un acoperiş deasupra capului, educaţie şi un loc de muncă. Unii dintre ei erau angajaţi chiar la ferma de lângă vila lui Nicolae Minovici, donată şi ea în beneficiul săracilor. Nicolae Minovici locuia într-un mic apartament de lângă spitalul său de urgenţă.
În 1948, "Salvarea" a fost naţionalizată, ca şi Spitalul Caritas şi multe alte spitale din ţară ridicate de filantropi. Spitalul de Urgenţă al lui Nicolae Minovici a fost demolat în anii '80 pentru ridicarea Casei Poporului. Dar mai important decât orice, toate aşezămintele umanitare din ţară, inclusiv spitalele şi-au pierdut donatorii. Burghezia roşie, instalată confortabil în casele altora, nu făcea donaţii. Cât despre spitalul Elias, el a scăpat ca prin minune de naţionalizare.
Spitalul Elias | Spital de protocol în comunism
Ocupanţii sovietici s-au folosit de faptul că în timpul celui de-al doilea război mondial, spitalul Elias fusese închiriat de Aeronautica Militară Germană şi, drept sancţiune, l-au rechiziţionat. În 1947, când rechiziţia a încetat şi spitalul a intrat de facto în subordinea Ministerului Sănătăţii, mulţi pacienţi erau şefi militari şi consilieri sovietici veniţi odată cu Armata Roşie. După 1958, când respectivii au părăsit vilele din Kiseleff şi Aviatorilor, la Elias ajungea mai ales nomenclatura comunistă autohtonă. Abia în 1968, constatând că nu are acte de proprietate, Ministerul Sănătăţii a cerut Academiei un act de donaţie. Dar testamentul lui Jacques Elias era bine făcut, regimul Ceauşescu dornic de conexiuni financiare în Occident. Academia şi-a permis să spună "nu".
Spitalul Elias| Academia şi-a reintrat în drepturi
După 1989, spitalul s-a aflat un timp în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, iar din 2002, sigla Academiei a reapărut pe clădire. Spitalul trece astăzi prin dificultăţi similare întregului sistem medical. Dar şi-a recăpătat istoria şi pacienţii de toate categoriile, aşa cum şi-a dorit consilierul multimilionar al lui Carol I.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
