Ascunsă de blocurile proiectului comunist care a distrus zona Unirii din Bucureşti, Mănăstirea Radu Vodă este mereu vizitată de turişti. A fost ridicată de Alexandru al Doilea Mircea pe la 1558-1577, apoi a fost distrusă de oastea lui Sinan Paşa. Nepotul ctitorului, Vodă Radu Mihnea, care i-a lăsat şi numele a refăcut-o în 1614. Apoi, veac după veac, zidurile i-au fost măcinate de cutremure, incendii şi decizii politice de sistematizare. Comuniştii au închis-o în 1960, dar Patriarhul Justinian a luptat să o restaureze, apoi a resfiinţit-o în 1979. Aşa sună pe scurt istoria mănăstirii Radu Vodă.
„Deşi nu are aceleaşi ilustraţii arhitecturale exterioare, nu sunt aceleaşi filigrane în piatră, totuşi păstrează din măreţia Catedralei de la Curtea de Argeş prin planul ei triconc, prin turlele ei şi mai ales prin coloanele care sunt în Biserică”, spune Aurel Mihai, vicar eparhial.
Preotul Aurel Mihai ştie fiecare colţ al mănăstirii. A slujit 20 de ani la biserica de aici. Dar o ştia din studenţie, pentru că biserica era folosită drept paraclis pentru învăţăceii Seminarului Teologic. Anterior, fusese şcoală de partid. La jumătatea anilor 70, era pe lista demolărilor, pentru că stătea în calea Casei Poporului şi a blocurilor. A fost salvată în ultima clipă.
„Patriarhul Iustinian a comunicat autorităţilor în drept că doreşte să-şi pregătească aici mormântul”, adaugă Aurel Mihai, vicar eparhial.
Mănăstirea Radu Vodă şi-a reluat menirea abia în 1998. Astăzi, 20 de călugări şi 10 preoţi slujesc aici. Lor li se alătură anual mii de mireni care se închină la mormântul patriarhului şi la mormântul domnitorului Radu Vodă, dar mai ales la moaşte.
„În partea stângă, imediat cum intrăm în naosul sfintei biserici, se află racla cu moaştele Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, un sfânt foarte cunoscut în întreaga creştinătate ortodoxă”, spune Arsenie Nae, ieromonah la Mănăstirea Radu Vodă.
Sfântul lăcaş este important şi din punct de vedere arheologic.
„În apropierea mănăstirii se afla Casa Domnească al cărei scop era de a adăposti oaspeţi importanţi care se aflau în trecere în Capitală. Casa Domnească a rămas în picioare până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spre sfârşitul secolului al XIX-lea ea dispărând”, declară Raluca Popescu, istoric.
Arheologii au adus la lumină fundaţiile şi o sală de peste o sută de metri în care se păstrează patru arce semicirculare, care susţineau etajele clădirii.
„Zidul este făcut din cărămidă şi a fost reparat în special în etapa ulterioră săpăturilor din anii 1953-1954, apoi toată zona a fost acoperită cu pământ, descoperită parţial şi lăsată aşa până de curând când s-a hotărât o refacere”, spune Raluca Popescu, istoric.
La terminarea restaurării Casei Domneşti, ansamblul mănăstirii va intra în circuitul turistic.