Malpraxisul medical. Cum acţionează statul pentru a împiedica aflarea adevărului

Pentru erorile profesionale săvârşite în exercitarea actului medical (malpraxis), medicii pot răspunde penal, civil sau disciplinar. De anchetarea cazurilor reclamate se ocupă, după situaţie, procurorul, Comisia de malpraxis de la nivelul Direcţiei judeţene de sănătate sau colegiul judeţean al medicilor. Statistica arată însă că, în majoritatea cazurilor, concluziile sunt la indigo: "nu s-a putut identifica vreo neglijenţă în actul medical". Iar dacă se întâmplă, totuşi, să se identifice o problemă şi să se aplice vreo sancţiune, "pedeapsa" este simbolică, de genul mustrare, avertisment, vot de blam sau recomandarea de a efectua unele cursuri de specialitate, cel mult reducerea salariului cu 10% timp de trei luni.

Sancţiuni mai drastice, de genul interzicerii dreptului de practică, se aplică foarte rar spre deloc. Câteva cifre orientative în acest sens: în perioada 2007-2008, un singur medic şi-a pierdut definitiv dreptul de a practica medicina. Potrivit altor date, aferente anului 2009, opt medici primiseră în anul menţionat interdicţia temporară de a profesa. Perioadele? Între 1 lună şi 12 luni.

În 2015, potrivit raportului întocmit de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, au fost reclamaţi 232 de medici, dar doar în două cazuri s-a aplicat măsura interdicţiei temporare de exercitare a profesiei.

Spre comparaţie, pentru neplata cotizaţiei de membru, pentru neîntrunirea numărului de credite de educaţie medicală continuă şi pentru lipsa avizării anuale a dreptului de liberă practică, doar Colegiul Medicilor Suceava a suspendat 22 de medici. Cu alte cuvinte, un medic rămâne fără drept de practică mai degrabă pentru că nu a plătit 180 lei (6 luni x 30 lei/lună) către Colegiul Medicilor decât pentru că i-a murit un pacient ca urmare a unei diagnosticări eronate.

Situaţia în 2015 şi cifrele cosmetizate

Anul trecut, 232 medici au fost reclamaţi, dar colegiile au aplicat sancţiuni în cazul a 23 de cadre medicale. Repartiţia sancţiunilor arată astfel: 11 mustrări, opt avertismente, două voturi de blam şi două interdicţii temporare de exercitare a profesiei (pentru un an).

Toate acestea deşi printre neregulile constatate se numără abateri grave de la Codul deontologic, precum absenţa consimţământului informat al pacientului asupra unor tratamente şi intervenţii chirurgicale care i s-au administrat/efectuat. Alte abateri privesc "netransferarea cazurilor grave către o unitate sanitară cu dotări superioare sau transferul tardiv către acestea, la cererea familiei" sau "neimplicarea unor colegi sau a şefului de secţie în evoluţia cazurilor grave".

La fel de interesantă este şi concluzia Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România: "Procentul medicilor sancţionaţi - 9,91% - este un procent redus, care reflectă calitatea actului medical". Fără a lua în calcul, aşadar, că nu toţi pacienţii afectaţi de prestaţia profesională a unor medici depun reclamaţii împotriva acestora şi fără a-şi păstra unele rezerve faţă de modul în care sunt analizate şi tranşate reclamaţiile depuse (vezi doar cazurile când medicul reclamat deţine o funcţie de conducere în colegiul judeţean), Comisia Superioară de Disciplină concluzionează categoric că totul este bine în ceea ce priveşte calitatea actului medical.

Laudele la adresa sistemului medical asupra căruia ar trebui să vegheze continuă în raportul CSD: "Anul acesta s-au împlinit 10 ani de funcţionare a CSD. Au fost cercetaţi 1.779 medici, în acest interval de timp. Au fost sancţionaţi 331, adică 18,6%. Rezultă că în marea majoritate a cazurilor nu s-au găsit deficienţe în acordarea asistenţei medicale".

Toate ar fi bune şi frumoase dacă cifra avansată - 1.779 medici reclamaţi - nu ar contrazice chiar statistica CSD pe ultimii 10 ani, "dispărând" ca prin farmec 75 de reclamaţii (vezi facsimil).

Procesul durează 2-5 ani, taxa de timbru scade vertiginos numărul dosarelor

Pentru rudele celor decedaţi în spitale sau pentru pacienţii mutilaţi în urma unor intervenţii chirurgicale greşite, concluziile autorităţilor de genul "nu s-a constatat vreo culpă medicală" sunt departe de a fi mulţumitoare. Unii se lasă însă descurajaţi şi nici măcar nu contestă la Colegiul naţional al medicilor verdictul colegiului judeţean, darmite să facă alte demersuri, de genul depunerii unei plângeri penale sau deschiderii unei acţiuni civile.

Oricum, pe reclamant îl aşteaptă diferite obstacole dacă decide să apeleze la Justiţie, după cum explică un avocat specializat în malpraxis medical contactat de digi24.ro.

"Prima problemă este că nu au acces la documentele medicale. Când ies din spital, oamenilor li se dă o scrisoare medicală, un bilet de externare, care este de fapt un rezumat. Dar, pacientul nu are acces la dosarul medical. (...) Ideea este următoarea: legea e proastă. La un articol spune că pacientul are dreptul la un rezumat al procedurilor medicale, iar două rânduri mai jos spune că are dreptul la documentele medicale. Spitalele îşi rezervă dreptul (de a alege ce documente eliberează - n.r.) şi 99% dintre spitalele de stat eliberează doar biletele de externare. Privaţii îţi dau şi copie de pe dosarul medical, mai mult pentru că ţine de politica lor decât de frica legii", explică avocatul Ovidiu Mihai Costache.

Potrivit acestuia, pentru a intra în posesia tuturor documentelor medicale, oamenii pot apela tot la ajutorul instanţei, ceea ce înseamnă, din start, luni bune pierdute. O altă variantă este ca, încă de la început, persoana care se consideră vătămată sau rudele decedatului să depună plângere penală, caz în care misiunea reconstituirii dosarului medical cade în sarcina procurorului.

"Apoi, presupunând că avem un caz de culpă medicală. Aici, avem două variante - una mai rapidă, alta mai înceată. Cea înceată e gratuită şi e vorba de plângerea penală, care nu ştii însă când se termină. Cealaltă e calea civilă, dar aici o mare problemă o constituie taxa de timbru, care trebuie plătită. Apoi, omul mai are costuri cu experţii parte, că altfel nu se poate. Dacă avem un om cu salariul minim pe economie şi e caz de culpă medicală, în viaţa lui nu o să îşi recupereze daunele pe cale civilă pentru că nu poate să plătească taxa", explică avocatul Costache.

Potrivit acestuia, un proces de malpraxis în civil durează, în medie, 2-3 ani, în timp ce unul în penal, aproximativ 5 ani. În practică însă, după cum aţi putut vedea din cazurile expuse anterior, unele demersuri în justiţie pot dura, cu totul, şi 10-12 ani.

Lipsa acţiunii civile reduce şansele la CEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului rămâne ultima speranţă pentru mulţi români care se consideră victime ale erorilor medicale şi care primesc răspunsuri negative pe bandă rulantă de la autorităţile naţionale. Mai puţin cunoscut este faptul că neabordarea căii civile într-un proces de malpraxis medical poate atrage un verdict defavorabil.

"Pe chestiunile acestea de malpraxis medical, la CEDO se consideră drept cale eficientă de atac, în România, calea civilă. Am avut şi eu un caz, un tânăr care a murit în armată din motive medicale. Mama lui a pierdut la CEDO pentru că a ales doar calea penală, nu s-a dus şi în civil într-o acţiune de despăgubire. Pentru că aceste căi eficiente pe care le cere mecanismul Convenţiei europene ca să fie eficiente trebuie, o dată, să ducă la recunoaşterea încălcării respectivului drept, dar şi să ducă la o reparare a prejudiciului. Dacă nu sunt îndeplinite ambele condiţii, nu e calea eficientă şi atunci ai deschis drumul către CEDO. Deci, atenţie, pe malpraxis medical la CEDO mai degrabă trebuie epuizată calea civilă. Chiar dacă în penal nu se întâmplă nimic, nu se găseşte o vinovăţie penală, omul trebuie să se ducă şi în instanţa civilă să caute despăgubiri", a explicat, pentru digi24.ro, Diana Hătneanu, membru în Consiliul director al APADOR-CH.