Închisoarea, spaţiu de exterminare. Sute de mii de persoane au fost arestate la instalarea comunismului
În aprilie 1962, Corneliu Coposu intra într-o policlinică de cartier din Brăila.
„Lumea s-a dat la o parte, parcă venise o stafie. <Faceţi loc, faceţi loc>, se țineau de gură babele. Am intrat la doctor: <De unde vii, domnule?> Și el a început să râdă și a zis: <Din pușcărie>.<Cât ai stat?>. <15 ani>.<Doamnă, zice, este într-un hal de anemie fără de hal, edemul foamei gradul ultim, fiți atentă ce îi dați de mâncare, cu foarte multă grijă, să înceapă ceai cu lapte, cu biberonul, ca copii, încet încet că puteți să-l pierdeți>, povesteşte Flavia Coposu, sora lui Corneliu Coposu.
Nici măcar în această stare lui Corneliu Coposu nu i se permitea să ajungă acasă; avea domiciliu forţat în Bărăgan. Numai mila unui gardian al satului de chirpici făcuse posibilă vizita la doctor. Eliberarea a venit „abia cu decretul din 1964”.
Chiar şi aşa liderul ţărănist se considera binecuvântat. Mii de oameni pieriseră deja în temniţe sau în lagărele de muncă din Deltă sau de la Canalul Dunăre - Marea Neagră.
„Era o scenă apocaliptică: într-o cameră 3 pe 3, de lângă baie, baia lagărului erau aruncate de-a valma cadavrele deţinuţilor politici care muriseră în ultimele două zile. Erau 26 sau 27 de cadavre. Ici o mână, dincolo un picior, un cap, decarnat totul”, povestea Constantin Ticu Dumitrescu, potrivit unei înregistrări de arhivă.
Cei care au părăsit închisorile şi lagărele de muncă în 1963 şi 1964 fuseseră întemniţaţi în valuri vreme de 20 de ani. Primii fuseseră legionarii închişi la ordinul mareşalului Antonescu în 1941 şi apoi şi de comunişti; valul cel mai numeros al deţinuţilor politici era alcătuit din membrii partidelor istorice şi din rudele lor. Dar au fost întemniţaţi inclusiv comunişti:
„Pot să vă citesc un text elocvent şi extraordinar scris. Aparţine unui deţinut politic din 1961, arestat la Jilava, fost membru al Partidului Muncitoresc şi care îi scrie inspectorului de la Jilava, domnul Vişinescu, îi scrie următorul memoriu: Subsemnatul Aurel Ardeleanu, condamnat la 25 de ani muncă silnică, arăt următoarele: sentinta este nejustă, condiţiile de deţinere, bătăi, insulte, condiţii degradante sunt în contradicţie flagrantă cu principiile umanismului socialist”, dezvăluie Germina Nagâţ, şef de investigaţii la CNSAS.
Alt val consistent de deţinuţi politici era alcătuit din ţărani care se opuseseră colectivizării.
Mulţi deţinuţi fuseseră închişi fără nici o învinuire, ci doar în baza unui ordin al Securităţii. Erau duşi la proces după ani de zile de puşcărie. Judecătorii, atenţi la procurori şi la ofiţerii de Securitate, îi condamnau sub acuzaţii de subminare a orânduirii. Ţara devenise o reţea a locurilor de tortură şi chin.
Argumentele care au făcut autorităţile de la Bucureşti să elibereze majoritatea deţinuţilor politici, nu ţineau de clemenţă. În 1964, circa 90% aveau termenele de detenţie depăşite. Motivele regimului Dej erau strict pragmatice.
Ca să înlăture subdezvoltarea cronică, Republica Populară Română avea nevoie de tehnologie şi de fonduri din Occident, şi de o mai bună întrebuinţare a forţei de muncă autohtone
„Munca forţată nu are valenţe economice. Ea este extrem de ineficientă, extrem de costisitoare şi produce produse de proastă calitate. Eliberarea deţinuţilor politici este o idee pe care Hruşciov o pune pe piaţa politică a statelor comuniste, este prelută de acolo de către Dej, dar este pusă în practică de România cu 10 ani mai târziu, de-abia când regimul comunist se simţea suficient de consolidat încât să nu se teamă de acest aflux de prizionieri politici cărora li se dădea din nou drumul în societate”, explică istoricul Cosmin Popa.
Gheorghe Gheorghiu Dej era conştient de efectul pe care îl avusese eliberarea prizonierilor din Gulagul sovietic, imediat după moartea lui Stalin în 1953.
Bucureştiul nu voia să rişte tulburări asemănătoare. Sistemul de represiune violentă, folosit de la finalul anilor 40 până în 1964, a fost transformat treptat în supraveghere generalizată, dar cu maximă precauţie. Inclusiv decretele de eliberare a deţinuţilor politici au fost secrete.
„Ca să dai un decret şi să-l publici în Monitorul Oficial trebuia implicit sau explit, să admiţi că ai umplut pușcăriile că au fost arestate sute de mii de persoane”, explică Germina Nagâţ.
Dar regimul comunist avea de ascuns mai mult decât existenţa detenţiei politice în România. Avea de ascuns atrocităţile din închisori. Deţinuţilor eliberaţi în 1964 li s-a cerut abuziv să semneze un aşa-numit angajament prin care promiteau că nu vor spune ce au văzut şi ce li s-a întâmplat.
„Nu s-a condiţionat eliberarea de colaborare, ci de respectarea confidenţialităţii, de păstrarea tăcerii asupra a ceea ce s-a întâmplat în detenţie. Documentul se numeşte angajament, dar nu presupune furnizarea de informaţii, ci ne-furnizarea de informaţii către cei din libertate. Şi nu echivalează cu recrutarea ca informator”, afirmă Germina Nagâţ.
Experienţele terifiante din detenţie şi dezinteresul oficial posdecembrist au făcut multe victime să păstreze tăcerea chiar şi după 1989.
Alţii, mai hotărâţi, au înţeles că societatea însăşi avea nevoie ca povestea lor să fie spusă cu voce tare.
„A venit comandantul cu ofiţerii politici care într-un discurs inimaginabil de clar ne-a spus: Aţi venit aici ca să muriţi. O spuneau atât de clar pentru că asta le era meseria, erau asasini”, dezvăluia Constantin Ticu Dumitrescu.
Abia la 18 decembrie 2006, statul român a condamnat regimul comunist drept ilegitim şi criminal. Dar investigaţii notabile în privinţa ororilor din închisori au fost deschise doar în ultimii ani.
Se pare că inclusiv în România de azi dreptatea este mai rară decât răutatea călăilor şi nobleţea victimelor.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
