Guvernul meu pentru un cal. Breaz

După cum se ştie, noul ministru al Culturii a pornit vijelios în exercitarea mandatului. „Am preluat, pot să spun, ştacheta”, enunţul rostit la audierile parlamentare şi preluat de toate posturile de ştiri, dovedeşte că înlocuitorul lui George Ivaşcu nu e cu nimic mai Breaz decât alţi membri de ieri şi de azi ai guvernului. Nu-i vorbă, nici parlamentarii care compun Comisia de Cultură n-au avut vreo reacţie, ceea ce înseamnă fie că se ocupau cu altceva, fie că au fost atenţi la cuvintele celui audiat, dar nu li s-a părut nimic în neregulă. Stâlcirea cuvintelor şi confuziile de termeni s-au banalizat. Atâta lucru au constatat şi onor membrii Comisiei, motiv pentru care nu s-au sinchisit de noua încurcare a borcanelor din cămara limbii române. Şi ce dacă împricinatul e la Cultură? N-au mai fost şi alţii? Şi ce dacă s-a făcut de râs? E primul în situaţia asta?

În Şapte zile, plus una, cartea de dialoguri dintre Mircea Mihăieş şi Ilie Stepan, apărută la Polirom, primul aminteşte la un moment dat o vorbă faimoasă înainte de 1989: „Nu ne temem de ministrul Culturii, ne temem de cultura ministrului”. Cât de actuale sunt aceste cuvinte nu mai trebuie demonstrat. Mottoul sub care se cuvine aşezată prestaţia multor demnitari din guvernele ultimilor doi ani este „În virtutea inepţiei”. De la Dănuţ Andruşcă la Liviu Pop şi de la Viorica Dăncilă la Valentin Popa, cu trecere prin Carmen Dan, Lia-Olguţa Vasilescu, Mircea Duşa sau Anton Anton (atenţie la ordinea corectă!), membrii guvernului par victimele contactului sporadic şi superficial cu şcoala şi cartea. Ei însă doar par victime, conform vechii şi poznaşei ziceri „Nu e o iluzie, doar pare”. În realitate, victimele nu sunt guvernanţii, ci guvernaţii. Ei sunt cobaii unei conduceri asigurate de oameni care, neştiind să se exprime corect, nu pot gândi cristalin. Pâcla vorbei se înfrăţeşte aici cu negura gândului. Rar trece o zi fără să vezi la televizor un ministru şi fără să te întrebi cum a reuşit să dribleze corigenţa.

Privind lucrurile din acest unghi, e de discutat dacă Daniel Breaz chiar a făcut o confuzie. Dacă nu cumva a rostit un adevăr peste care ne-am grăbit să trecem râzând. Nu e de înlăturat ipoteza ca, în locul ştafetei, ministrul Culturii să fi preluat într-adevăr o ştachetă aşezată foarte jos, aproape de firul ierbii. Cine a fixat-o acolo, la al batracianului genunchi – sau „genunche”? Câţiva dintre ocupanţii precedenţi ai fotoliului ministerial, precum şi o pletoră de nulităţi sfertodocte şi şmechere, pe care altceva decât dorinţa de livrare a binelui comun le-a atras în politică. O simplă privire aruncată lui George Ivaşcu, predecesorul lui Daniel Breaz, e de natură să ne edifice asupra potenţialului său oratoric. Actor de meserie, George Ivaşcu a reuşit, într-o apariţie fulminantă, să citească şi să vorbească mai prost decât premierul Dăncilă, ceea ce înseamnă, păstrând proporţiile, să vrei să-l baţi pe Romulus Zăroni cu armele lui. E de poveste episodul în care George Ivaşcu a introdus cu forţa în dicţionar cuvinte ca „digidizare” (ceva legat de Digi 24, fără doar şi poate), „covâlşitoare”, „permantetizarea”, „prorităţi” sau „preşedenţie”. Prin comparaţie, Daniel Breaz pare sorbonard. E adevărat însă că n-a avut timp să-şi dea măsura valorii. Călcarea pe becul ştachetei, care înlocuieşte, nu-i aşa?, băţul ştafetei s-a produs înainte de numirea oficială în funcţie. Puţintică răbdare şi fi-vom răsplătiţi.

A nu se crede totuşi că inepţia la microfon e atributul exclusiv al miniştrilor PSD. Liberalul Gigel Ştirbu nu s-a făcut remarcat pentru vreo iniţiativă curajoasă sau măcar necesară în cultură, ci prin castrarea acuzativului de bârzoiata lui prepoziţie. „Sunt mândru de numele care mi l-au dat părinţii mei”, a glăsuit la momentul cuvenit domnul Ştirbu. Şi zău că de puţine ori a fost mândria mai îndreptăţită. Nu-i de colea să te cheme Gigel, să fii agramat şi să stai înfipt în jilţul Culturii.

Mai departe, a nu se crede totuşi că aceeaşi inepţie la microfon are culoare politică sau rang de ministru. Sinceritatea elementară ne obligă s-o considerăm pe Viorica Dăncilă o panseluţă, prin comparaţie cu tot soiul de buruieni răsărite, ieri şi alaltăieri, în grădina limbii noastre. La o sondare a memoriei, pe ecranul minţii se iveşte, iată, figura de ospătar respectuos cu mafioţii a lui Marian Vanghelie, însoţită de panseul lui răscolitor: „Dacă eşti pămpălău, te ejaculează din partid.” Tot din stilistica celui de-al treilea picior se revendică, dacă te gândeşti bine, şi decizia lui Ionuţ Dolănescu: „M-am hotărât să plec din oraş din cauza poluţiei”. Cu o picătură (piei, drace!) de umor, românii ar fi inventat pe loc Inspectoratul General al Poluţiei şi ar fi redenumit două filme celebre „Poluţist sau delincvent”, respectiv „Poluţist, adjectiv”. Asta spre a nu mai vorbi de confuzia făcută de un fost premier al României între „prejudecată” şi „prejudiciu”. Sau de vaietul octanic al unui realizator TV exaltat şi adeseori isteric: „Copiii noştri aveau dreptul la un corn şi lapte din petrol românesc!”

Despre oricare dintre cei evocaţi mai sus putem spune că-l cunoaştem ca pe un cal breaz. Iar dacă dorobanţii şi căciularii lui Peneş Curcanul au schimbat „lângă Balcani porecla în renume”, iată că noul ministru al Culturii nu face decât să-şi transforme numele în poreclă.