Fraudele electorale în istoria României: suveica și bătăușii

Când vorbim de fraude electorale ne gândim la turism electoral, la falsificarea sau cumpărarea voturilor prin metode vechi, nu chiar cât lumea, dar cu siguranță vechi de când alegerile.

Primele fraude electorale pe pământ românesc s-au înregistrat chiar la primele scrutine legislative - 1831, în Muntenia și 1832, în Moldova. Astfel, în Țara Românească, alegerile din 1831, primele din istorie, au fost puse sub semnul întrebarii după ce s-a descoperit că unul dintre cei care votaseră în favoarea deputatului câștigator nu a fost, de fapt, prezent.

Anul următor, la primul scrutin din Moldova, s-a înregistrat și cel dintâi caz de turism electoral: aga Dimitrie Iamandi a câștigat alegerile cu 18 voturi, dar imediat după aceea a fost contestat pentru că adusese la vot străini de județ.

Un scandal monstru, cu puternice ecouri internaționale, a izbucnit după ce s-a descoperit că alegerile pentru divanul ad-hoc din 1857 din Moldova au fost falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride în complicitate cu Poarta Otomană. Franța, Rusia, Prusia și Sardinia au rupt relațiile diplomatice cu puterea de la Istanbul din cauza refuzului acesteia de a anula alegerile. Anglia și Austria încurajau Poarta să nu accepte un nou scrutin, iar situația s-a tensionat atât de mult încât se ajunsese în pragul izbucnirii unui razboi, evitat însă în ultimul moment.

Bătăuș - agent electoral român

Perioada de apogeu a fraudelor electorale în România a fost atinsa în anii 1880, în vremea când Ion Luca Caragiale scria celebra sa piesa de teatru, „O scrisoare pierduta”. Principalele forțe politice ale vremii - liberalii și conservatorii - aveau și propriile metode de fraudare.

Partidul Național Liberal prefera suveica, o metodă pe care o și brevetase, de altfel: alegătorul primea, la intrarea în secția de votare, buletinele de vot deja ștampilate pe care le introducea în urnă, iar când pleca lasa omului pus de partid buletinele neștampilate.

La rândul sau, Partidul Conservator prefera o metoda mult mai brutală: agitatorii conservatorilor îi urmăreau pe votanți pâna în cabina de vot, iar cine nu punea ștampila cum trebuie era însemnat cu funingine. Afară în strada votanții erau apoi așteptați de bătăuși platiți și niciunul dintre cei însemnați nu scăpa neciomagit.

Violențele de campanie i-au determinat pe autorii Marii Enciclopedii Franceze să introducă termenul de „bătăuș”, pe care l-au definit drept „agent electoral român”.

Azi, la aproape două secole de la primul scrutin legislativ, fraudarea votului a rămas o problemă de actualitate. Cât despre metode, unele au rămas la fel, altele au apărut între timp. Amintim: turismul electoral, suveica, ștafeta, camașa albastră, înlocuirea sau infiltrarea.