De ce informațiile sunt inutile pentru serviciile de informații. Şi de ce ne atrag poveştile cu spioni dichisiţi şi femei fatale

Sună paradoxal, dar informaţiile nu au nicio valoare pentru serviciile de informaţii. Pentru că sunt perene. Teama de trădare (la pachet cu scurgerea de informaţii) devine astfel una dintre cele mai inutil de pompoase griji ale ofiţerilor de informaţii de pretutindeni. Pentru că cea mai importantă valoare pentru serviciile de informaţii nu sunt nicidecum „informațiile secrete”, ci oamenii. În loc să cultive informaţii, serviciile „inteligente” preferă să cultive oameni. Între timp, însă, fermele de oameni au câștigat atât de mult în greutate, încât au devenit niște veritabile găuri negre în materie de informații. Puținele vești care transpiră de Dincolo vorbesc despre o slujbă mai degrabă anostă, în care cumetriile, chixurile și potlogăriile beneficiază de privilegiul ștampilei „Strict secret”. Lipsa de informații din realitate e suplinită cu brio în poveștile de ficțiune. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Acel 1% de adrenalină din viața reală devine 99% în filmele de gen, care beneficiază de privilegiul comprimării a zeci de ani de muncă informativă în câteva ore de acțiune. Serialul „Obsesia Evei” („Killing Eve”), disponibil și în România pe HBO GO, nu face excepție de la regulă și reușește să livreze o rețetă cu mult sânge pe pereți, asezonată cu un dozaj bine calculat de umor negru, dialoguri bine scrise și asortarea jucăușă a ținutelor de haute-couture cu negrul sclipitor al armelor de asalt de ultimă generație.

O poveste bună este, ca să păstrăm analogia, ca un serviciu bun de informații: depinde, în mare măsură, de calitatea oamenilor pe care îi ai la dispoziție pentru a putea fi spusă și savurată până la capăt. Simplu și protocolar spus, „Obsesia Evei” este povestea a două femei care orbitează în jurul acestei lumi atât de fascinante și de puțin înțelese a spionilor desăvârșiți.

În primul rând, o avem pe Eve/Eva (excelent jucată de Sandra Oh), o minte sclipitoare, camuflată sub masca unui personaj șters și neîndemânatic (așa cum îi stă bine oricărui spion care se respectă cu adevărat). Avem apoi obiectul „obsesiei Evei”, bandita ticăloasă și criminală Villanelle (interpretată de Jodie Comer, rol care i-a adus și un meritat premiu Emmy), cea care își ucide adversarii cu frecvența cu care își schimbă ținutele haute-couture.

Serialul ne prezintă lumea tenebroasă a asasinatelor într-o manieră pe cât de ireală, pe atât de spectaculos-cinematografică: oamenii sunt uciși aici cu zgomot și mult sânge. Total nefiresc, din moment ce crimele din realitate sunt mai rare, mai lente, mai dureroase și, mai ales, mai greu de depistat: un coșmar pentru orice regizor care vrea acțiune multă și rapidă în cadru.

Atunci când îi ies pasențele, crimele lui Villanelle sunt impecabil executate din punct de vedere al tehnicii uciderii unui om, fie că vorbim despre înfiptul șișului în beregata unui nenorocit ori trasul a două gloanțe, de la mică distanță, în ținta-piept a altui nefericit.

Dar una dintre „frumusețile” acestui serial (ca să păstrăm tonul jucăuș-macabru al serialului atins, de altfel, de un foarte sănătos umor negru) stau însă în numeroasele rateuri ale femeii-asasin. Pentru că Villanelle, dincolo de a fi o mașinărie de ucis, mai și ratează. Rar, dar ratează, totuși. Pentru că, la fel ca în realitate, nu toate gloanțele își ating ținta. Ține de legile fizicii, care trebuie respectate chiar și când faci un serial de ficțiune.

Eva, în schimb, respectă aproape milimetric prejudecata imaginii spionului pe care încearcă să ne-o vândă șefii spionajului din lumea reală: un funcționar cinstit, introvertit, meticulos și tenace. Un detectiv al facturilor și al chitanțelor.

Spionul-asasin, între imaginea umilă a funcționarului de asigurări și cea a femeii fatale mereu în pas cu moda

Conflictul dintre cele două protagoniste ia, astfel, forma luptei dintre obsesia ofițerilor de informații din viața reală, care ne tot spun că această meserie nu e cea din filme și încăpățânarea artistică a producătorilor de film care continuă să ne pună în față oglinda filmelor de acțiune cu spioni, împușcături, femei elegante și mașini străine.

Astfel, lumea spionajului trăieşte, în aceste vremuri, o splendidă dihotomie. Vocile venite din realitatea prezentului vorbesc despre o slujbă mai degrabă anostă, care seamănă cu munca migăloasă dintr-o corporație cu șefi paranoici care se screm să fie moderni. Însuși John Le Carre - poate cel mai talentat și avizat scriitor de romane de spionaj din istoria literaturii - spunea la un moment dat că slujba din „civilie” care i se potriveşte cel mai bine unui spion în retragere e chiar viața în asigurări.

În schimb, ficțiunea ne vinde imaginea flamboaiantă a acestei meserii, văzută drept cea mai spectaculoasă slujbă a secolului. În acest univers, până și femeile-asasin, de calibrul lui Villanelle, pot fi simpatice, jucăușe, aranjate, atente la ținută, indiferent că vorbim de haine lejere sau haute-couture dar mereu fatale, atunci când fișa postului o cere.

„Obsesia Evei” s-a filmat și în România. Cum a devenit Bucureștiul personaj de poveste

Uneori, ficțiunea se întrepătrunde cu realitatea. Mai ales când filmarea unei scene devine similară cu o veritabilă operațiune de spionaj, în care echipa de filmare trebuie să rezolve probleme neprevăzute și să improvizeze și să găsească soluții pentru ca povestea să poată fi spusă mai departe. Despre un astfel de moment, petrecut în cadrul fimărilor din România a serialului, a pomenit chiar Sandra Oh, într-o emisiune TV.

Iar acesta poate fi doar unul din motivele pentru care „Killing Eve” ar putea atrage publicul din România. O bună parte din scenele din acest serial se petrec în fascinantul București care devine el însuși personaj desprins din mitologia spionilor. Bucureștiul se metamorfozează astfel în Sofia (zona Ștefan cel Mare-Obor), Moscova (Gara de Nord) sau chiar Paris (orice clădire de patrimoniu cu arhitectură de inspirație franceză), în funcție de necesitățile narative.

Ne plac poveștile de spionaj pentru că oamenii care le populează (spionii, contraspionii, dar și asasinii) se pot bucură aici de viaţa luxuriantă a milionarilor sub acoperire: zboruri la clasa 1 (niciodată cu bagaj de cală), posibilitatea de a conduce maşini nervoase, decupate din reviste străine și a încercatului de meniuri ridicol de rafinate. Acesta este planul A. Planul B presupune scoaterea pistolului de sub cămașă și resetarea priorităților. Spionul-asasin din filme beneficiază, în plus, de magia impunității. Nimeni nu își bate capul cu întrebarea „Ce o să zică Poliția?”, după scena unui carnagiu cu arme automate în spațiu public.

„Killing Eve” e ca bucuria unei evadări reușite. Și binemeritate.