„Crima din Easttown”: mai puţin despre o crimă şi ceva mai mult despre noi, oamenii

Ce mai poţi spune în plus într-un nou serial despre „crime” când deja s-au spus atât de multe, în atât de multe feluri, în toate filmele şi serialele posibile? Răspunsul e unul banal şi, în acelaşi timp, greu de procurat: poţi să spui, pur şi simplu, adevărul. Adevărul că nu există poliţişti imaculaţi, care pleznesc de sănătate fizică (sau chiar mentală) şi că nu există crime perfecte aşa cum nu există soluţionări perfecte de dosare. Lumea e plină de NUP-uri, persoane dispărute şi tragedii ascunse, unde oamenii aparent buni sunt cumva forţaţi să trăiască alături de semenii lor aparent răi, într-un melanj întortocheat de relaţii şi traume personale ori colective. Un astfel de răspuns onest ni-l oferă, de pildă, mini-seria „Crima din Easttown”, disponibilă în România pe HBO GO, cu Kate Winslet în rolul principal.

O femeie detectiv (Mare), dintr-un orăşel din Pennsylvania (Easttown), investighează o crimă în timp ce viaţa ei pare să se destrame.

Cele mai multe filme şi seriale despre crime păcătuiesc din start prin faptul că distribuie centrul de greutate al naraţiunii pe munca detectivului şi pe eforturile sale de a descifra misterul. Victima este redusă la un obiect de recuzită, un prop plantat în mijlocul decorului cu unicul rol de motor al acţiunii.

În astfel de cazuri, atenţia camerei se îndreaptă spre dezlegarea misterului: ceea ce contează nu mai e victima - redusă la o colecţie de fotografii înghesuite pe un colţ de bibliotecă -  sau trauma familiei şi a apropiaţilor săi. Iureşul poveştii se învârte doar în jurul eroului şi a drumului său spre aflarea adevărului. O astfel de abordare riscă să ducă povestea spre fundătura plină de clişee cinematografice, în care telespectatorului i se serveşte popcorn cu poliţişti care beau înfriguraţi cafele în maşini şi cărora, de dragul păstrării suspansului, le pică fisa în ultimele minute de peliculă.

Titlul din engleză al serialului („Mare of Easttown”), deşi pare destul de opac („Mare din Easttown” ar suna, mot-a-mot, traducerea neadaptată), este, poate, mai fidel în ceea ce priveşte dezvăluirea adevăratului fir narativ al poveştii. De fapt, serialul este despre povestea de viaţă a lui Mare şi despre felul în care familia ei haotică (adevărul: toate familiile din lume sunt haotice, nu există familie perfectă) şi dramele trecutului se împletesc nefericit cu o dramă din prezent (crima).

Ce e mai importantă? Povestea crimei sau a victimei? Ori cea a detectivului?

Scenaristul Brad Ingelsby şi regizorul Craig Zobel reuşesc, în acelaşi timp, să stăruie în egală măsură şi asupra celorlalte personaje principale, cărora le creează suficientă profunzime psihologică.

Decorurile, personajele, dialogurile arată cât se poate de „reale”. Iar genul acesta de realism anost, lipsit de efecte şi accente muzicale stridente, este, în sine, un efect extrem de bine redat în imagini.

Telespectatorul are chiar timp să „cunoască” victima, să empatizeze cu ea şi chiar să uite, la un moment dat, că titlul prevesteşte o crimă, pe cât de inevitabilă, pe atât de tragică.

Nu vorbim despre un debut în forţă, cu poliţişti treziţi în miez de noapte pentru a ajunge la o adresă unde vedem o siluetă trasată cu creta pe covor. Povestea are ritmul său, mai degrabă unul lent, iar telespectatorului i se cere răbdare, la fel ca unui detectiv.

Serialul ne prezintă în primul rând o Kate Winslet extrem de îndepărtată, în timp şi atitudine, de fragila Kate din „Titanic”. Acum ea îmbracă hainele grele şi lălâi ale unei poliţiste rurale ursuze, retrase şi care pare să nu fi posedat niciodată darul de a se fi făcut vreodată iubită de cineva.

Mare nu ştie să zâmbească, nu ştie să câştige simpatie şi pare - în ciuda responsabilităţilor de familie - mereu învăluită în norii singurătăţii sale. Dincolo de aparenta ei scorţoşenie, putem ghici însă o ambiţie de altă natură, deopotrivă întunecată şi mântuitoare.

Despre violenţă, teroare şi demoni interiori

Crimele din comunităţile mici scot însă la iveală demonii pitiţi în astfel de locuri. Pe măsură ce Mare scormoneşte în locuri interzise în căutare de răspunsuri, aceşti demoni fac ce ştiu ei mai bine: ies la suprafaţă cu scopul de a îngropa, apoi, totul.

Filmele despre „crime” au un cod aparte. Violenţa, teroarea şi răul pot fi exprimate vizual în manieră directă: sânge, ţipete, scene şocante, pline de cruzime fizică ori psihologică, redate în manieră cât mai gore.

În „Crima din Easttown”, violenţa şi răul par a se „târî” cumva în spatele camerei, mereu prezente, dar niciodată în cadru. Sângele şi ţipetele sunt înlocuite de unghiuri de filmare şi încadraturi atent alese, mişcări de cameră şi compoziţii ale cadrelor în care spectatorul, la fel ca un detectiv, poate încerca să ghicească indicii.

Aici, violenţa, teroarea şi traumele sunt rareori spre deloc reprezentate prin scene violente sau agresive: Codul filmului este, din acest punct de vedere, extrem de bogat: tensiunea și drama sunt redate și subînțelese mai degrabă prin felul în care sunt alese unghiurile de filmare, încadraturile, mişcările de cameră ori compoziţia cadrelor. Modul în care „trezirea la realitate” e precedată de momente înșelătoare de acalmie ori scene vag melancolice.

Mini-seria HBO nu se fixează însă doar la explorarea unei crime. Povestea se desfăşoară pe mai multe paliere şi se transformă treptat într-un veritabil studiu psihologic de explorare a personajelor sale multiple şi a durerilor provocate de diverse traume. Reflectorul e pus astfel suficient de mult pe fiecare personaj principal pentru ca telespectatorul să-i poată desluşi tenebrele sufleteşti. Mare nu este singura luptătoare sau unica depozitară a suferinţelor din trecut activate de tragedia prezentă pe care o anchetează.

„Mare of Easttown” nu este, de fapt, despre o simplă sau singură crimă prezentată simplist, cu ajutorul unui fir narativ unidimensional. Este despre umanitate şi oameni şi felul în care aceştia se manifestă în preajma celor mai cumplite tragedii. Mini-seria HBO este o poveste care ne încarcă de emoţii şi care poate schimba, dacă nu totul, măcar ceva esenţial în fiecare dintre noi. Un motiv mai mult decât suficient pentru a fi urmărită.