Cum au trăit primele zile ale Revoluției din`89 Cristian Tudor Popescu, Ana Blandiana, Bogdan Naumovici şi Emil Hurezeanu?
„Noaptea de 21 decembrie, în Piaţa Universităţii. Când era foarte clar: de-o parte erau oamenii cu armele, tancurile, AKM-urile, trasoarele, de celalaltă parte, nişte oameni - mulţi tineri, mulţi copii, adolescenţi, neînarmaţi. Nu erau filosofi prin piaţă, în noaptea aia, n-am văzut critici literari de înalta competenţă, nu am văzut sociologi, filosofi şi prozatori, am văzut ţigănuşi, punk-işti, băieţi, fete de liceu. Eu nu m-am aflat în piaţă în calitate de scriitor. Eu mă dusesem acolo că să mă eliberez de teamă! Ăsta e lucrul extraordinar într-o revoluţie: eliberarea de frică. E un prag de la care nu-ţi mai pasă - Hai, bă, veniţi, trageţi, duceţi-vă dracului!”, a spus Cristian Tudor Popescu.
„Simţeam cum, încet-încet, România, prin ce face în ultimele ore, prin ce se întâmplă la Bucureşti şi în celelalte oraşe din ţară, se apropie, dincolo de Cortina de Fier, de Munchen şi de Europa Liberă. Era un sentiment fizic, foarte palpabil, de eliberare!”, a spus Emil Hurezeanu.
„De la Timişoara a reuşit cineva să ne dea telefon, să ne ceară să trimitem antibiotice, feşe şi o substanţă care se dădea pe răni. Când am strâns un teanc de reţete, ne-am dus la o farmacie, am dat reţetele şi am cerut şi feşe. Şi probabil că ceva de pe figura noastră i-a sugerat ceva farmacistei, că a întrebat „Câte feşe?” Şi noi am spus „Muulte!”. Atunci ea ne-a privit şi a spus: „E vorba de o rană mare?”. Şi eu am răspuns: „Foarte mare!”. Şi ne-a dat, nici nu ne-a luat bani, pe un balot întreg!”, a spus Ana Blandiana.
„Eram în CC, la televiziune şi, după aia, din 23, la facultate, la TCM, unde ne-au dat arme. Era singurul loc unde puteau să ne dea şi arme. Ne-am întâlnit acolo, repetenţii şi chiulangii, ne-am întâlnit să apărăm facultatea! Cu gândul că, dacă-l prind eu pe Ceauşescu, să-i smulg eu beregata cu dintîi, dacă puteam. Ce crezi că aveai în gând atunci? Sunt, cu siguranţă, cele mai pline de energie zile pe care le-am trăit vreodată!”, a spus Bogdan Naumovici.
Cristian Tudor Popescu, Ana Blandiana, Bogdan Naumovici şi Dan Perjovschi se numără printre milioanele de români care au trăit absurdul politicii lui Ceauşescu, aberaţia şi teroarea regimului. În decembrie 1989, au ieşit în stradă, fiindcă au simţit că îşi pot recâştiga respectul de sine, demnitatea, libertatea şi, până la urmă, viaţă. Până atunci, ceea ce guverna fiecare zi erau disperarea sau, în cel mai bun caz, resemnarea. Aşteptările deveniseră... cantitate neglijabilă.
Dilema în comunism: a fugi sau a nu fugi din ţară?
„Aşteptarea principală a mea era să o mierlesc prin consumul de băuturi alcoolice. Cam că în „Living Las Vegas”. De vreo trei ani, aşa... Totuşi, sistemul nu-mi oferea posibilităţi generoase de a mă sinucide prin alcool, pentru că foarte rar găseam ceva mai acătării: o sticlă de vodcă era Sfântul Graal atunci, prin 88. Aşa că beam vin spumos până începeam să latru. Sau bitter mai găseam, câteodată. Cam astea erau posibilităţile. Şi când mai apărea câte o damigeană de la ţară”, a spus Cristian Tudor Popescu. „Îmi căutăm varianta de fugit din ţară. Şi, la un moment dat, unul dintre colegii maică-mii din State, găsise o domnişoară care era dispusă să vină, să ne căsătorim, contra unei sume de bani pe care trebuia să-i dau în nu ştiu câţi ani, să mă tragă în America, de unde să divorţez”, a spus Bogdan Naumovici.
„Nu pot să mă laud că-mi închipuiam că vine revoluţia. Nu pot nici măcar să mă laud că-mi închipuiam c-o să trăiesc mai mult decât Ceauşescu. Nu priveam în faţă imaginându-mi că se va schimbă ceva”, a spus Ana Blandiana.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
