Armata sovietică, garantul celei mai negre perioade din istoria României
În septembrie 1944, România semnează Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, în condiţii umilitoare. Sovieticii ne tratează drept o ţară învinsă şi comit jafuri şi violenţe asupra populaţiei civile. Propaganda ridică însă în slăvi marele prieten de la răsărit: „Piaţa Victoriei este un imens şantier. Odată cu tribunele, se montează şi panourile cu Majestatea Sa Regele Mihai şi chipurile marilor dascăli şi conducători Marx şi Engels, Lenin, Stalin. Apare primul car alegoric. El reprezintă lupta victorioasă, eliberatoare, a armatei roşii.”
Partidul comunist, care număra în 1944 doar o mie de membri, profită din plin de susţinerea Uniunii Sovietice şi acţionează sistematic pentru a acapara întreaga putere politică.
Figurile importante ale momentului, comisarii poporului şcoliţi la Moscova, Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca, găsesc momentul prielnic să impună politica lui Stalin în România.
„Partidul comunist din România şi-a datorat ascensiunea unui factor numit URSS şi ocupaţia militară. Comunizarea României a intervenit printr-un concurs de împrejurări dramatic rezultat de avansul trupelor soviectice si de prăbuşirea statului de drept sub asediul partidului comunist din România şi al aliaţilor săi”, explică Ioan Stanomir, politolog.
Guvernele instalate de Regele Mihai după 23 august încearcă să restabilească un regim democratic. Dar comuniştii nu sunt mulţumiţi de cele câteva posturi care le revin la guvernare şi ajung să înlăture figurile importante ale partidelor istorice şi să acapareze ministerele-cheie: armata, justiţia şi internele.
„Nu s-a autolegitimat, el a fost legitimat de sovietici, de ruşi, care ocupau practic ţara. Ocupau ţara cu unităţi mult mai numeroase decât erau prevăzute prin Convenţia de armistiţiu. Ei ar fi dorit să înglobeze România în cadrul URSS şi noi cei mai tineri ne temeam foarte mult de treaba asta. Pe străzile Bucureştiului totul era drapat în roşu, mai ales la anumite sărbători, steaguri roşii, cu poza lui Stalin cât un bloc de mare”, povestește Dinu Zamfirescu, preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER.
Emisarul lui Stalin, Andrei Vîşinski, îi cere Regelui Mihai la 28 februarie 1945 să ofere postul de prim-ministru lui Petru Groza, care va conduce un guvern dominat de comunişti. Odată cu guvernarea Petru Groza, începe cea mai neagră perioadă din istoria României.
Misiunea noului guvern pentru următorii ani era să ducă la îndeplinire planul sovietic de comunizare a României prin confiscarea moşiilor, lichidarea băncilor, suprimarea partidelor politice, înlăturarea Regelui şi instaurarea unui regim de teroare, bazat pe cenzură, supraveghere şi represiune.
Ca reacţie la propaganda violentă a regimului există însă o puternică opoziţie anticomunistă. Oamenii ies în stradă în semn de solidaritate cu Regele Mihai. Dinu Zamfirescu a participat la marea manifestaţie anticomunistă din 8 noiembrie 1945. Avea doar 16 ani.
„Nu era neapărat o manifestaţie împotriva regimului, era o manifestaţie pentru rege şi o manifestaţie pentru libertate. Erau cordoane militare cu mitralierele puse în baterie pe străzile de pe care se accedea în Piaţa Palatului. Noi strigam Regele și Patria și ei strigau Regele și făceau semn aşa (vă luăm beregata – n.red.)”, mai spune preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER.
Mai era doar un pas până la acapararea totală a puterii. Un pas pe care comuniştii nu s-au sfiit să-l facă: fraudarea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946, prin inversarea rezultatelor care îi dădeau câştigători în realitate pe naţional ţărănişti.
Nu mai era loc de emoţii. Liderii comunişti ştiau deja rezultatul şi pregăteau decapitarea partidelor istorice.
„În întreaga ţară, candidaţii blocului vor ieşi cu zdrobitori majorităţi. Domnii istorici terfelesc, calcă în picioare, îşi bat joc de independenţa ţării, de independenţa poporului”, spunea atunci Ana Pauker.
După numai un an, în 1947, Ana Pauker ajungea ministru de externe şi vice-prim-ministru. „Domnii istorici” pe care îi înfiera cu atâta convingere aveau să sfârşească în temniţele comuniste. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache sunt condamnaţi în noiembrie 1947 şi vor muri în închisoare. Avea să fie şi soarta elitelor româneşti.
„Salamul era ţara şi comuniștii puneau mâna pe ţară tăind câte o felie, câte o felioară până au mâncat tot salamul. Felioarele erau grupările aşa-zis burgheze, sau democrate sau, după cum le spuneau comuniştii, trădătoare sau imperialiste, care erau încetul cu încetul înlocuite de oamenii sovietici”, afirmă istoricul Mihai Dimitrie Sturdza.
Anul 1947 poate fi considerat începutul sfârşitului pentru democraţia românească, odată cu desfiinţarea partidelor politice şi abdicarea Regelui. În 1948 ia naştere Partidul Muncitoresc Român, în fruntea căruia se afirma Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul care va susţine supunerea totală în faţa Moscovei. Pentru România vin timpuri negre, în care libertatea individuală rămâne o amintire.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
