9 Mai, Ziua Victoriei. Semnificații diferite în Vest și în Est
La 8 mai 1945, premierul britanic Winston Churchill îşi anunţa naţiunea că Germania capitulase cu o zi înainte la Reims, cartierul general al forţelor anglo-americane: „Ieri la 2.41 dimineaţa, la cartierul generalului Eisenhower, generalul Jodl, reprezentantul Înaltului Comandament German şi marele amiral Doenitz, desemnat şef al statului german, au semnat actul capitulării necondiţionate al întregului teritoriu german terestru şi maritim şi aerian, în faţa Forţelor Aliate şi, în acelaşi timp, în faţa Înaltului Comandament Sovietic. Ostilităţile se vor încheia oficial la un minut după miezul nopţii, în această noapte, dar pentru salvarea de vieţi omeneşti încetarea focului a fost anunţată încă de ieri pe întreaga linie a frontului”.
În timp ce Londra celebra sfârşitul războiului în Europa, Germania mai semna o dată capitularea. Stalin fusese extrem de nemulţumit că generalii germani evitaseră să capituleze în faţa mareşalului sovietic Jukov, cel care cucerise Berlinul. Anglo-americanii s-au grăbit să îi dea satisfacţie. Dar cum semnarea de la Berlin s-a făcut ca şi la Reims în toiul nopţii, diferenţa de fus orar a permis Moscovei să declare că Ziua Victoriei este 9 Mai şi nu 7, când semnareră iniţal Aliaţii, şi nici 8 Mai, când Churchill făcuse anunţul.
Aceste fricţiuni între învingători s-au amplificat în anii următori până la împărţirea Europei în două blocuri ostile. Victoria contra lui Hitler a avut efecte profund diferite asupra statelor traversate de tăvălugul războiului. Locuitorii ţărilor unde ajunseseră trupele anglo-americane, precum belgienii, olandezii sau belgienii, aveau toate motivele de bucurie. Iar francezii avuseseră parte de sărbătoare cu multe luni înainte de capitularea Germaniei.
Eliberarea Parisului
Astfel la 25 august 1944, după şase zile de lupte de stradă, francezii celebraseră eliberarea Parisului şi întoarcerea generalului Charles de Gaulle, trecut pe sub Arcul de Triumf în fruntea trupelor franceze.
„Nu ne vom ascunde emoţia adâncă şi sacră. Acestea sunt minute care depăşesc cu mult bietele noastre vieţi. Parisul! Parisul lovit! Parisul înfrânt! Parisul martirizat! Dar şi Parisul eliberat! Eliberat prin propriile forţe, eliberat de oamenii săi cu ajutorul armatelor franceze, cu sprijinul şi ajutorul întregii Franţe, al Franţei luptătoare, al Franţei unice, al Franţei adevărate, al Franţei eterne!”, declama generalul de Gaulle.
Ce omitea generalul De Gaulle în discursul său de victorie a fost că recuperarea Parisului intact de la ocupanţii nazişti se datora în primul rând marii debarcări aliate în Normandia. Francezii au fost ajutaţi masiv de englezi şi americani să-şi elibereze ţara, iar generalii germani în retragere au ignorat ordinul lui Hitler de a arunca în aer monumentele Parisului, începând cu istoricele poduri de peste Sena.
Varșovia, distrusă de război
Spre deosebire de Paris, Varşovia a avut o soartă cruntă.
Şi Franţa, şi Polonia au avut guverne în exil la Londra, iar în timpul ocupaţiei, rezistenţa poloneză, ca şi cea franceză, a fost bine organizată. Dar în Polonia, Stalin a înlocuit ocupaţia nazistă cu cea sovietică în cel mai brutal mod cu putinţă. La începutul lui august 1944, avioanele URSS au survolat Varşovia, dând polonezilor semnalul că pot declanşa bătălia pentru capitală. Dar sovieticii au aşteptat la numai 15 km de Vistula până când naziştii au transformat Varşovia în ruine. Întrebat de Churchill de ce nu îi ajută pe polonezi, Stalin replicase că nu se amestecă în „aventura teribilă şi nesocotită de la Varşovia”. De fapt, abia aştepta să ocupe, fără opoziţie, Polonia.
La 9 octombrie 1944, când la întâlnirea de la Moscova, Churchill a stabilit cu Stalin celebrul acord de procentaj, Marea Britanie mai spera încă să menţină în Polonia echilibrul între influenţa occidentală şi cea sovietică. Paritatea de 50 - 50 a fost însă o iluzie. O iluzie a fost şi ideea unei minime deschideri în România, unde procentele fuseseră de 90% pentru URSS şi 10% pentru Vest. Prin urmare, în momentul capitulării Germaniei pe 7-9 mai 1945, nici Polonia, nici România, nici alte ţări din Est nu puteau sărbători cu adevărat. Se aflau deja sub ocupaţie sovietică.
Românii și-au eliberat singuri capitala
Spre deosebire de polonezi, românii îşi eliberaseră singuri capitala prin lovitura de la 23 august 1944, dar Moscova a impus în martie 1945 guvernul pro-sovietic Groza. Cu armata română luptând în Vest, fără sprijinul Aliaților şi cu soarta Ardealului incertă, regele Mihai nu avusese de ales.
Dar până şi diplomaţii occidentali de la Bucureşti erau şocaţi de nepăsarea cu care şefii lor acceptau sovietizarea României. Churchill îşi certa ambasadorul îngrijorat repetându-i că „noi, britanicii, avem interese de doar 10% în România şi nu suntem decât spectatori”.
De altfel, la prima paradă de 9 Mai, cea din 1945, unul dintre cele două batalioane care au defilat prin faţa regelui și a Comisiei Aliate de Control, aparţinea NKVD. A doua zi, de 10 Mai, Ziua Națională, bucureștenii îl ovaţionau pe rege. Dar zarurile erau deja aruncate.
Ziua Victoriei, celebrată la Moscova la 24 iunie 1945, revitalizează Maica Rusie
La Moscova, Ziua Victoriei s-a celebrat în 1945 nu pe 9 mai, ci în duminica de 24 iunie. Se marcau astfel cinci ani de la izbucnirea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, război declanşat de Hitler contra URSS la 22 iunie 1940.
Nevoia de a-i motiva pe oameni să lupte îl făcuse pe Stalin să accepte revitalizarea simbolurilor Sfintei Rusii. În timpul războiului, multe biserici s-au redeschis şi inclusiv parada de la 24 iunie cuprinde scene din mitologia ţaristă a puterii.
Generalul Jukov apare pe cal alb, ca în iconografia ortodoxă, iar steagurile armatelor lui Hitler sunt azvârlite lângă mausoleul lui Lenin și tribuna lui Stalin ca odinioară steagurile lui Napoleon la picioarele ţarului. Dar acest respiro ideologic a fost de scurt.
Stalin, deranjat de entuziasmul cu care populația vorbea despre Jukov, despre alți mareșali și generali ai Uniunii Sovietice, despre rolul pe care ei îl jucaseră în victoria finală, Stalin, speriat practic, începe să îi îndepărteze. Jukov va fi trimis într-o regiune militară, nu departe de Moscova, alți mareșali vor fi arestați. Mareșalii și generalii erau ascultați, convorbirile telefonice le erau ascultate încă din 1943. Multe dintre aceste ascultări de telefoane s-au soldat cu execuția unor generali, cu degradarea unor mareșali, cu închiderea lor.
Semnificații diferite în Est și în Vest
9 Mai a devenit sărbătoare oficială în URSS în 1946, iar statele comuniste, inclusiv România, i-au urmat exemplul. Occidentalii au fost însă ezitanți. Tinând seama de capitularea Japoniei, Washingtonul şi Londra sărbătoresc victoria în august, respectiv în septembrie. Iar în Franța numai insistențele veteranilor de război au ținut capitularea Berlinului pe lista sărbătorilor naţionale. De fapt, într-o Europă liberă, întărită economic de planul Marshall american, celebrarea înfrângerii Germaniei şi-a pierdut repede semnificaţia. Pentru păstrarea păcii, la 9 mai 1950, ministrul de externe francez, Robert Schuman a propus înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, nucleul franco-german al viitoarei Uniuni Europene.
„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără eforturi creatoare proporționale cu dimensiunea pericolelor care o amenință. O Europă unificată nu a putut fi realizată până acum și am avut război. Europa nu se poate construi dintr-o dată și potrivit unui singur plan. Poate fi construită prin pași concreți care să creeze o solidaritate de facto. Pentru ca națiunile Europei să se apropie este necesară eliminarea vechii adversități dintre Franța și Germania”, spunea Schuman.
După dezmembrarea URSS în 1991 şi preocupată de sprijinul politic şi economic al Vestului, inclusiv al Germaniei, nici Moscova lui Boris Elţin nu a mai acordat multă importanță celebrării Victoriei din Marele Război pentru Apărarea Patriei. Politica lui Vladimir Putin - de refacere a visului imperial rusesc - este însă perfect ilustrată de grandoarea defilărilor care au loc de fiecare 9 Mai la Kremlin.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
