100 de ani de comunism. Cum au confiscat bolşevicii Revoluţia Rusă
Anul acesta se împlineşte un secol de la instalarea, în Rusia, a primului regim comunist din lume. Abdicarea ţarului în martie 1917 a dat startul unei revoluţii clasice. Liderii politici pregăteau alegeri pentru o Adunare Constituantă şi au luat decizii pentru reformarea regimului politic. Dar puciul bolşevic din octombrie a schimbat totul. În frunte cu Vladimir Ilici Lenin, bolşevicii au răsturnat realmente ordinea lumii. Proprietate, libertate de exprimare, individualism, toate au fost aruncate în aer şi au fost miza unui sângeros război civil. Acest război, când vizibil, când în subterană, a copleşit după cel de-al doilea Război Mondial, jumătate de continent. Astăzi, urmele comunismului împart chiar şi Uniunea Europeană într-o organizaţie cu două viteze. Digi24 vă invită să descoperim împreună faptele şi ideile care bântuie încă şi Rusia, şi Europa.
În urmă cu 100 de ani, pe 4 martie 1917, locuitorii Petrogradului şi, odată cu ei lumea întreagă, luau act de abdicarea ţarului Nicolae al II-lea. Semnătura data deja de două zile, iar autoritatea ţarului se făcuse ţăndări cu o săptămână înainte. La sfârşitul lui februarie, autorităţile ţariste avuseseră proasta inspiraţie să reprime drastic revolta populaţiei din capitală. Protestele se vor transforma în Revoluţia Rusă. În câteva luni, întreaga coloană vertebrală a statului se prăbuşeşte. În aşteptarea alegerilor pentru Adunarea Constituantă, ţara este condusă de Guvernul Provizoriu Kerenski. Dar în octombrie are loc lovitura de stat a bolşevicilor lui Vladimir Ilici Lenin.
La 4 martie 1917 abdica ţarul Nicolae al II-lea. La sfârşitul lui februarie, autorităţile ţariste reprimaseră revolta populaţiei din capitală. Protestele s-au transformat în Revoluţia Rusă. În aşteptarea alegerilor pentru Adunarea Constituantă, ţara este condusă de Guvernul Provizoriu Kerenski. Iar în octombrie are loc lovitura de stat a bolşevicilor lui Lenin.
Natalia Muzhennikova, directorul Centrului Cultural Rus din România, explică:
„Țarul a fost pe front în februarie, când au început niște mișcări ale populației. Primea de la consilierii lui niște telegrame în fiecare zi: stați liniștit, că totul e în regulă, da, sunt niște revolte, dar sunt așa de puține, oamenii de liniștesc. Când era pe front și-a trimis familia și soția la câțiva kilometri distanță de Petrograd. Nici chiar soția lui nu a fost deloc informată despre ce se întâmpla la Petrograd. Ce vor oamenii? Ea nu-i înțelegea. Când îi scria lui Nicolae pe front îi spunea: dragul meu, totul este bine, totul merge așa cum trebuie. Era în jurul lor - nu pot să spun o minciună totală - dar totuși erau mințiți, oamenii nu le spuneau toate lucrurile așa cum stăteau în țară. Asta e și vina țarului, pentru că un om care conduce trebuie să aibă punctul lui de vedere propriu, să aibă o previziune, un simț politic, cum se fac lucrurile și ce se întâmplă în țară. El, din păcate, nu a avut”.
Începând, însă, de pe 27 februarie, garnizoana din Petrograd, unde fusese încartiruit un număr-record de soldaţi, a refuzat să mai tragă în civili. Sediul guvernului şi al Ohranei - poliţia secretă - au fost devastate. Membrii Dumei, presaţi de protestatari, desemnează un Guvern Provizoriu, cu misiunea de a organiza alegeri pentru Adunarea Constituantă şi crearea unui regim reprezentativ.
„Cu excepţia extremei-drepte, care reprezentaseră până atunci poate principala armătură militantă a regimului, clasa politică rusă în ansamblu, plecând de la constituţional-democraţii lui Miliucov şi ajungând la bolşevicii lui Lenin, toţi susţineau ideea abdicării ţarului, iar lucrurile începeau să fie împărţite când se discuta de forma de guvernământ care avea să urmeze după abdicarea ţarului Nicolae al II -lea. Unii se pronunţau pentru preluarea tronului de către fratele acestuia, iar alţii pentru declararea unei republici parlamentare”, spune istoricul Cosmin Popa.
Ca să împiedice radicalizarea Revoluţiei şi, mai ales, ca să se asigure că Rusia îşi va respecta angajamentele faţă de Aliaţii din Antanta, ţarul a fost de acord, la 2 martie, să abdice în favoarea fratelui său, Mihail. Acesta refuză, însă, Coroana declarând că o va accepta numai dacă îi va fi oferită de viitoarea Adunare Constituantă.
În Rusia, Revoluţia a creat două centre ale noii puteri, nu unul. Fostul parlament ţarist, Duma, a alcătuit un Guvern Provizoriu în frunte cu bătrânul prinţ Lvov, influenţabil şi pasiv. Partea activă a Rusiei revoluţionare a fost Sovietul din Petrograd.
În ciuda propagandei sovietice ulterioare, Sovietul nu era un organism reprezentativ. Cei trei mii de membri erau într-adevăr reprezentanţii muncitorilor şi soldaţilor, dar orice umil atelier avea acelaşi număr de voturi ca şi marile uzine, iar reprezentanţii soldaţilor - 2000 - au depăşit anormal celor civili. În plus, ţăranii, imensa majoritate a poporului rus, nu erau practic reprezentaţi. Mai mult, Comitetul Executiv al Sovietului nu a fost ales, ci fiecare partid socialist şi-a desemnat trei membri. Aceste limitări succesive au sporit exponenţial influenţa bolşevicilor, radicali cu puţin simpatizanţi printre muncitori şi deloc printre soldaţi.
Guvernului Provizoriu se sprijinea pe grupările proeuropene, conservatoare, liberale şi social-democrate din fosta Dumă. Legaliste şi ezitante, aceste grupări au încercat să capete legitimitate raportându-se la Soviet ca la o adunare a poporului. Comitetul Executiv al Sovietului a început să acţioneze peste capul Guvernului Provizoriu. S-au format Soviete în întreaga Rusie. Iniţial, singurul membru comun şi în Guvernul Provizoriu, şi în Sovietul din Capitală a fost ministrul de Justiţie, Aleksander Kerenski.
Un spion în Guvernul Provizoriu
„Kerensky a avut funcții mici atunci, dar avea un talent de orator, de analist politic, cum e în prezent, dar la noi acum toată lumea la știe foarete bine că el era plătit, pur și simplu era un spion”, spune Natalia Muzhennikova, de la Centrul Cultural Rus.
Istorici ruşi acreditează ideea că nu numai Germania inamică era interesată de slăbirea Rusiei, ci şi Marea Britanie care nu voia să-şi împartă influenţa în zona Mării Negre şi a strâmtorilor cu Petrogradul. Dar spre deosebire de Lenin, unde documentele certifică finanţarea germană, în cazul lui Kerenski, acestea întârzie să apară.
Toată lumea este însă de acord că singurele decizii comune ale Guvernului Provizoriu şi ale adunării numite Soviet au distrus practic coloana vertebrală a Rusiei ţariste.
„Sigur că da. Ăsta era decretul numărul 2, pentru că toată administraţia ţaristă, probabil ştiţi că era construit întreg guvernul pe gubernii, şi toţi acei guvernatori au fost daţi afară. O gubernie de câteva milioane de locuitori era condusă de un comitet al muncitorilor, agricultorilor şi aşa mai departe. Nici nu ne vine acum sa credem, dar aşa a fost. Nu a existat armată. Nimeni nu era instruit să facă ordine. Nici poliţia nu intervenea. În administraţia locală lipseau oamenii care ştiu să conducă. Era dezordine şi la nivel local”, povestește Natalia Muzhennikova.
Lenin a ajuns la Petrograd abia în aprilie şi chiar în gara Finlandia a ţinut un discurs atât de radical, încât şi-a şocat chiar şi colegii bolşevici.
„Începând cu venirea lui Lenin, revoluţia proletară nu devenea doar posibilă, ci obligatorie. Impactul tezelor din aprilie a fost fantastic generând o discuţie extrem de intensă în partid, pentru că foarte mulţi dintre tovarăşii săi...toţi vedeau aceste teze o aventură capabilă să ducă partidul bolşevic la pieire. Ce face lenin - accelerează practic istoria prin acest discurs şi aplică în literă şi spirit ceea ce scrisese înainte în "Statul şi Revoluţia", formulând într-o manieră aproape catehetică principiile de organizare ale partidului de clasă, partidul comunist”, explică istoricul Cosmin Popa.
Foarte mulți bani
Propaganda bolşevică se accelerează. Nu era vorba despre extraordinara energie a liderului bolşevic, ci şi de bani, de foarte mulţi bani.
„Bolşevicii, de fapt, nu aveau influenţă în Rusia de atunci. Cea mai mare influenţă au avut menşevicii şi era Partidul Progresist, şi era Partidul de Cadeţi, un fel de militari. Astea erau cele mai puternice partide. Imediat când a venit Lenin în Rusia din exilul lui, sunt mulţi bani. Se produc ziarele, se distribuie fluturaşele peste tot şi chemau la revoltă pur şi simplu, adică oamenii au fost chemaţi. Acţiuni de instigare? Da. Ca să printez un ziar sau un fluturaş, chiar si atunci aveau nevoie de bani”, arată directorul Centrului Cultural Rus.
În iunie, Guvernul Provizoriu decide o ofensivă puternică în Galiţia, sperând se refacă printr-o victorie moralul trupelor. Dar propaganda subtilă din „Pravda" - de tipul „cine are de câştigat?": burghezia sau „de ce să nu mă întorc acasă dacă viaţa o să fie mai bună?" - începea să îşi facă efectul. Ofensiva militară eşuează.
Probabil că finanţarea bolşevicilor a fost cea mai bună investiţie a Berlinului contra Antantei în Primul Război Mondial. Fostul ministru german de externe, Richard Kuhlmann, avea să declare într-un memoriu din decembrie 1917:
„Rusia părea veriga cea mai slabă din lanţul inamic. Sarcina noastră era deci să slăbim, şi să îndepărtăm această verigă. Iată scopul activităţilor subversive pe care le-am dirijat în spatele frontului - în primul rând încurajarea tendinţelor separatise şi sprijinirea bolşevicilor. Fără fondurile pe care le-au primit de la noi în permanenţă, pe diferite canale şi sub diverse acoperiri, bolşevicii nu şi-ar fi putut publica principalul lor jurnal, Pravda, nu ar fi putut desfăşura o propagandă energică şi nu şi-ar fi extins considerabil baza de sprijin, iniţial atât de limitată".
Lenin fuge mascat
În iulie, folosindu-se de pesimismul general, bolşevicii instigă la revoltă. Guvernul Provizoriu, informat, se pare, despre stipendiile nemţeşti, arestează 28 de bolşevici. Lenin fuge în Finlanda, dar se reîntoarce, exact la timp ca să ţină un discurs demonstranţilor care se îndreptau spre sediul Sovietului. Colegii săi, Kamenev, Troţki şi Zinoviev - preluaseră deja controlul asupra acestuia. Anunţaseră că toată puterea trebuie să revină Sovietului, iar social-democraţii moderaţi, adică menşevicii, şi socialiştii, pur şi simplu au părăsit şedinţa lăsând cale liberă bolşevicilor. Dar Petrogradul este ocupat de trupe loiale Guvernului Provizoriu. Acesta emite un ordin ca Lenin şi colegii lui să fie arestaţi pentru „înaltă trădare şi organizare a unei rebeliuni armate".
Cosmin Popa, istoric: „Asta a dat prilegiul celui de-al doilea mini-exil al lui Lenin în Finlanda, care a fugit într-un mod ruşinos peste graniţă, mascat, purtând mustaţă şi barbă lungă şi - pentru că istoria este ironică, trebuie să vă spun că cel care a instrumentat dosarul penal pe numele lui Lenin în vara lui 1917 este nimeni altul decât vitorul ministru de externe al Rusiei şi procuror general Vîşinski”.
Prinţul Lvov este în sfârşit înlocuit de la şefia Guvernului. Mult mai energicul său ministru de Justiţie, Aleksander Kerenski, devine premier. Avocat şi fost membru al Dumei, el îşi câştigase reputaţia apărând diverşi radicali în procesele intentate de statul ţarist. Kerenski s-a dovedit însă ezitant în momente critice:
„Kerensky a fost întotdeauna prizonierul propriilor dileme. De aici şi maniera timorată în care a acţionat în toată perioada - februarie - oct 1917, în care încercând să ocupe o poziţie de mijloc, a sfârşit prin a fi puternic contestat de la dreapta şi urât realmente de la stânga”, spune istoricul Cosmin Popa.
Un prim eşec a fost relaţia cu generalul Kornilov, cel care tocmai reprimase puciul bolşevic din vară. Dar temându-se că acesta se va transforma într-un Napoleon al Revoluţiei Ruse, adică în şeful unui regim militar, Kerenski l-a îndepărtat pe Kornilov din funcţie, ceea ce i-a ostilizat mare parte din Armată. În faţa voinţei fără scrupule a bolşevicilor, toamna lui 1917 va fi scena altor erori.
Lenin preia puterea
Ca să câştige puterea, Lenin s-a folosit fără scrupule de forţă, şi politic, şi militar. Politic: ignorând protestele celorlalte partide ale Sovietului din Petrograd, a convocat un congres al Sovietelor din Rusia, în care, prin manevrarea numărului de reprezentanţi, bolşevicii şi-au asigurat majoritatea.
De pildă, biet soviet de provincie, dar pro-bolşevic, avea acelaşi număr de voturi ca oraşul Kiev, ostil radicalilor. Militar: Lenin a profitat de iminenţa unui atac german asupra Petrogradului ca să lipească eticheta Revoluţiei asupra forţelor militarizate bolşevice. Cum singura singura forţă civilă de apărare a oraşului era cea a bolşevicilor, primul Soviet şi-a dat binecuvântarea ca trupele bolşevice să primească numele de Comitetul Militar Revoluţionar. Sub sigla Revoluţiei, dar în pofida ei, bolşevicii au preluat în două zile întreaga putere din Rusia.
„Nu mi-a venit să cred că aşa se poate, pentru că toată conducerea armatei sau chiar conducerea a fost transferată către Comitetul Militarilor Roşii, ceva de genul ăsta. Adică nu mai exista colonel sau general care conduce, conduce Comitetul Militar compus din soldaţi. Dar cum poate un soldat care nu e deloc instruit, cum ştie să conducă ceva? Aşa era peste tot. Aşa a fost dezmembrată, dizolvată toată armata rusă”, arată Natalia Muzhennikova.
Liderul bolşevic şi-a convins colegii să acţioneze înainte de întrunirea noului soviet pe care nu era totuşi sigur că îl poate controla. În noaptea de 21 octombrie, Comitetul Militar a cerut garnizoanei Petrograd să i se supună. Garnizoana a acceptat crezând că apără Sovietul, adică puterea poporului, nu pe bolşevici. Guvernul Provizoriu, deşi ştia că Lenin urmărea să saboteze statul rus din temelii, s-a ferit să acţioneze. În vară, intervenţia armatei făcuse victime, aşa că premierul Kerenski s-a limitat la a apăra Palatul de Iarnă, sediul Guvernului.
În noaptea de 24-25 octombrie, pichetele de bolşevici au ocupat punctele-cheie din oraş, fără nici un fel de vărsare de sânge. Gări, oficii poştale, cazărmi. Se pare că Statul Major a fost ocupat ca într-o piesă de teatru: „au intrat şi au luat loc, iar cei care se găseau acolo s-au ridicat şi au plecat". Practic, Lenin a luat puterea de care nimeni nu voia să se atingă.
„El doar a preluat această putere. Acum se spune la noi că în mod special nu a făcut nimic. El doar a luat puterea de care nu a avut nevoie nimeni în ţară. Aşa s-a întâmplat. Dispariţia guvernului Kerenski este încă mai absurdă. Deşi slab apărat, Palatul de Iarnă supravieţuia cu brio atacului anemic al gărzilor bolşevice. Exasperat, Lenin, s-a întors la sediul Partidului Comunist din cartierul Smolnîi şi a minţit pur şi simplu că puterea ar fi trecut în mâinile Comitetului Militar Revoluţionar. Dar nu se întâmplase încă nimic”, relevă Natalia Mujennikova, directorul Centrului Cultural Rus din România.
Între timp, premierul Kerenski a reuşit să aducă un corp de armată la porţile Petrogradului, dar acesta a refuzat să lupte. De partea bolşevicilor, celebrul crucişător Aurora a tras o singură salvă oarbă. Scena s-a destrămat repede pentru că apărătorii Palatului de Iarnă au început să se risipească, iar miniştrii, ca să evite vărsarea de sânge, i-au împiedicat pe soldaţii rămaşi să deschidă focul. La 2 noaptea, Cabinetul a fost arestat, mai puţin premierul care ieşise din Palat anterior ca să cheme, fără succes, armata.
Cum a fost posibil ca bolşevicii lui Lenin să-i aresteze pe membrii guvernului lui Kerenski? „Sincer, nu pot să vă răspund la această întrebare. Asta nu înseamnă că nu ştiu. Asta înseamnă că sunt foarte multe versiuni sau foarte multe propuneri ale unor lucruri pe care nu putem să le vedem clar acum”, mărturisește Natalia Muzhennikova.
„Când a existat sistemul sovietic, la noi s-a prezentat un adevăr. Acum, când citim toate aceste documente, adevărul ne iese puţin altfel şi chiar contra acestui punct de vedere despre care ştiam ani de zile. Nu vreau să repet, dar mi se pare că Lenin a reuşit să preia această putere pentru că în ţară lipsea total conducerea. Lipsea dorinţa să apere nu regimul, dar să apere guvernul provizoriu. Din punctul meu de vedere, e o lovitură de stat. Nu am avut schimbări atât de radicale, pentru că puterea era deja «preluată» de popor, de marile mase populare. Aşa a fost şi în octombrie, doar că un lider, Kerenski, era eliminat de un alt lider, Lenin”, spune directoarea Centrului Cultural Rus.
În seara zilei de 25 octombrie, noul Soviet a votat decretul asupra păcii, adică ieşirea din Primul Război Mondial şi decretul asupra pământului. Cu cele două decrete, bolşevicii şi-au plătit practic instalarea la Putere, sub numele de Consiliul Comisarilor Poporului. Era primul guvern comunist din lume.
Din tot ce s-a întâmplat în octombrie 1917, bolşevicii intenţionau să menţină un singur fapt. Pacea promisă se va transforma în război civil. Pământurile confiscate de la nobilime vor fi confiscate apoi şi de la ţărani. Cu preţul a milioane de victime, puterea va rămâne însă în cercul restrâns al liderilor comunişti.
Citiți și:
100 de ani de comunism | Țarul care a sacrificat Rusia
Rasputin, geniul rău al țarinei Alexandra
Cine sunt menșevicii și bolșevicii care au orchestrat Revoluția
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
