De ce vecinii noștri sârbi nu fac nici acum parte din UE
După un război civil întins pe mai bine de zece ani, asasinate politice, izolare internațională, sancțiuni economice și alianțe controversate, vecinii noștri sârbi și-au dorit cu ardoare să intre în Uniunea Europeană. Din 2012, țara are statutul de candidat. Și cam atât. Procesul de negociere a stagnat. Între timp, Croația a trecut într-un timp record la euro. Cum a fost posibil? De ce Serbia rămâne la porțile Europei unite și își ia lumină de la Răsărit.
Serbia nu și-a putut imagina în 1990 că nucleul Iugoslaviei avea să se destrame. Odată cu prăbușirea vechiului stat, un sângeros război civil a cuprins regiunea. Între 1991 și 1992, pe harta lumii au apărut noi țări: Slovenia, Croația, Macedonia, Bosnia și "Republica Federală Iugoslavia" (Serbia & Muntenegru). Serbia nu se putea desprinde de trecut.
Destrămarea Iugoslaviei a fost cel mai mare dezastru geopolitic modern. Politica tolerantă a autorităților iugoslave a permis cetățenilor deplasarea liberă în Occident la muncă, din dorința de a fi artizanii unui nou tip de comunism. Acest privilegiu, combinat cu autonomia largă acordată republicilor, aveau să sedimenteze baza mișcărilor de secesiune din anii '90.
Slovenia și Croația, primele state care și-au declarat independența în 1991 au fost și primele din fostul bloc iugoslav care au intrat în Uniunea Europeană, mai întâi slovenii în 2004, urmați de croați în 2013. Ambele țări sunt perfect integrate în comunitatea europeană și au adoptat moneda unică în 2007, respectiv 2023.
Cum de au avut succes iar fostele republici socialiste, în frunte cu Serbia, nu au progresat? Răspunsul este complex și are mai multe fațete.
Intervenția NATO divizează regiunea, dar unește societatea sârbo-muntenegreană
Bombardamentele NATO din 1999 au avut un impact adânc în moralul colectiv sârbesc. Bombele lansate de americani, erijați atunci în apărătorii omenirii, după ce sârbii au încercat să sufoce militar insurgența din Kosovo, au provocat daune umane și materiale însemnate. Se estimează că pagubele au însumat peste 29 de miliarde de dolari la momentul respectiv.
Președintele american Bill Clinton a motivat necesitatea campaniei pentru a face dreptate kosovarilor-albanezi, deveniți ținta epurărilor etnice proliferate de armata yugoslavă. Însă, legitimitatea intervenției NATO este controversată pentru că inițiatorii campaniei au folosit capacitatea militară fără aprobarea expresă a Consiliului de Securitate al ONU și implicit, fără aprobare juridică internațională.
Munițiile cu dispersie și uraniu sărăcit, astăzi în mare parte interzise de convențiile internaționale, au fost folosite în timpul operațiunilor de SUA și aliații săi. Civilii, victimele colaterale ale intervenției, au fost vizați în mod nediscriminatoriu de trupele aliate, potrivit unui raport al Amnesty International.
Ultimul război din secolul 20 se termină pe 11 iunie 1999, odată cu intrarea trupelor de menținere a păcii în Kosovo, datorită acordului semnat de președintele sârb Slobodan Milošević cu alianța condusă de Statele Unite. Înlăturarea de la putere a lui Milošević în octombrie 2000 încheie un capitol sângeros din istoria modernă a țării, însă repercusiunile acțiunilor reprobabile din acea perioadă se simt până în prezent. Au urmat alegeri libere, sancțiunile internaționale au fost ridicate, Iugoslavia intra într-un nou capitol precar al existenței.
Republica Federală Iugoslavia avea să dispară din vocabular la 4 februarie 2003, și urma uniunea statală dintre sârbi și muntenegreni.
Serbia, un stat izolat de vecini
Confederația dintre Serbia și Muntenegru s-a dizolvat treptat, din cauza numeroaselor probleme interne: asasinate politice, instabilitate economică, implicarea crimei organizate în administrația publică. După referendumul din 2006, în care Muntenegru și-a declarat independența și s-a separat de Serbia, Belgradul a pierdut accesul la marea Adriatică. O lovitură grea pentru economia sârbă, deja măcinată de anii de război civil și haosul din mediul politic.
Doi ani mai târziu, Kosovo își proclama independența și declanșa o nouă criză pentru statul sârb. Deși Belgradul nu recunoaște suveranitatea Kosovo și continuă să-l revendice ca fiind provincia sa autonomă, autoritățile sârbe au acceptat mecanismul de guvernare a instituțiilor din Priştina ca parte a Acordului de la Bruxelles din 2013.
Cu un teritoriu redus la un sfert din cât acoperea Iugoslavia la apogeul existenței, Serbia a încercat să găsească soluții pentru a-și reface economia. Sârbii și-au depus încă din 2009 candidatura pentru admiterea în Uniunea Europeană. Autoritățile de la Belgrad au sperat că vor îndeplini condițiile necesare după ce în 2012 țara a primit statutul de candidat, însă discuțiile au stagnat.
Deși Serbia părea că este pe drumul cel bun și a reevaluat relațiile cu vecinii pentru a putea beneficia de integrarea în UE, în ultimii zece ani toate progresele înregistrate au fost anulate de retorica naționalistă din politica sârbă. Starea de permanentă tensiune din regiune a menținut neîncrederea oficialilor europeni, care au văzut regresul democrației sârbe.
Serbia nu face parte din nici o alianță militară. În timp ce toți vecinii săi sunt în proces de aderare sau au aderat la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Belgradul și-a declarat neutralitatea. Resentimentele puternice din societatea sârbă față de evenimentele din 1999 au închis definitiv ușa NATO. Izolată pe plan extern, Serbia a căutat noi parteneri de afaceri atunci când Uniunea Europeană i-a abandonat.
De ce Serbia așteaptă la porțile Uniunii Europene
Există o multitudine de motive pentru care Serbia nu face parte din Uniunea Europeană. Argumentele principale pentru excluderea sârbilor sunt:
1. Serbia nu și-a remediat problemele cu minoritățile
Starea de conflict mocnește latent în Serbia. Minoritățile naționale nu au un statut bine definit. Potrivit unui document OSCE, nu există o legislație cuprinzătoare împotriva discriminării și nici o lege privind minoritățile naționale la nivelul țării. Există doar o lege federală adoptată în 2002 înainte de dizolvarea statului federal iugoslav, dar statutul său actual este neclar.
Conform Legii sârbe din 2002 privind autoguvernarea locală, în municipalitățile în care minoritățile reprezintă mai mult de zece la sută din populație ar trebui înființat un Consiliu pentru relații interetnice. Cu toate acestea, multe municipalități care se califică nu au înființat aceste consilii, iar în municipalitățile în care minoritățile nu sunt în număr mare, nu sunt prevăzute astfel de mecanisme.
Un punct de cotitură în politica autorităților de la Belgrad a fost asimilarea minorităților prin nerecunoașterea drepturilor și implicit, a existenței. Concret, cazul românilor din Valea Timocului, denumiți Vlahi, din dorința de a fi orice altceva și în fond, ascunderea unei realități istorice de către oficialii sârbi.
Alimentată de sentimentul naționalist, elita politică sârbă se teme că prin recunoașterea drepturilor minorităților ar putea da naștere la noi mișcări de secesiune, precum s-a întâmplat în Kosovo.
2. Corupția afectează clasa politică și mediul de afaceri
Politicieni corupți, afaceri dubioase, reglări de conturi sângeroase între interlopi, toate acestea fac parte din peisajul modern al țării. Poziția strategică și geografică a Serbiei, combinată cu o cerere regională mare de narcotice, în special din UE și Turcia, a accelerat activitatea grupărilor criminale.
Politicienii se folosesc adesea de infractori și grupurile de crimă organizată pentru a-și exercita controlul asupra entităților din sectorul privat și public. Autoritățile judiciare și forțele de ordine din Serbia nu sunt în măsură să investigheze și să judece cazurile de corupție la nivel înalt într-un mod imparțial și independent din punct de vedere operațional. Principalele obstacole în acest domeniu includ abordarea asertivă a guvernului și puterile discreționare ale președinților de instanțe și ale șefilor parchetelor asupra activității judecătorilor și procurorilor adjuncți. În plus, sistemul judiciar se află sub o puternică influență politică, potrivit Organized Crime Index.
Serbia rămâne unul dintre principalii producători de arme din Europa de Est, iar armele de foc sunt redirecționate pe piața neagră. Îmbunătățirea controlului la frontieră, un anumit grad de saturație a pieței și o creștere a capacității de aplicare a legii au condus la o scădere substanțială a nivelurilor de trafic, fapt dovedit de scăderea numărului de arme de foc și muniții interceptate la graniță în ultimii ani. Cu toate acestea, piața armelor de foc ilicite este încă semnificativă. Pistolele sunt ușor de procurat, iar comerțul ilegal cu arme este o sursă populară de venit pentru interlopii din Serbia. Țara este, de asemenea, un nod de tranzit în fluxul de arme prin Balcanii de Vest.
În ceea ce privește comerțul ilicit cu produse accizabile, Serbia este o zonă de tranzit proeminentă pentru produsele din tutun, în principal introduse ilegal din Asia și Orientul Mijlociu. Acestea ajung de obicei în Balcani prin porturile Adriatice și sunt produse în general în Emiratele Arabe Unite sau China. Principalele efecte negative ale comerțului ilicit cu tutun în Serbia sunt denaturarea economiei locale și pierderea taxelor și impozitelor. Deși țigările din Serbia sunt comercializate în principal în Europa de Vest și Centrală, există o cerere internă, iar unele rămân în Serbia pentru a fi vândute pe piața gri.
Unii politicieni europeni consideră că Serbia a depășit de mult provocările la nivel instituțional și țara ar trebui primită cât mai rapid în uniune. Președintele Serbiei este rezervat în această privință.
"Sunt pesimist cu privire la posibilitatea de a intra în Uniunea Europeană cât de curând. Sunt pesimist pentru noi toți, inclusiv pentru Muntenegru, care este cea mai avansată țară. Cu toții vedem care este starea de spirit în Uniunea Europeană. Nu mai suntem la fel de entuziasmați ca la început, cum nici Uniunea Europeană nu mai este interesată de noi așa cum am fi crezut” a declarat președintele sârb Aleksandar Vucic în timpul Forumului Economic Mondial.
3. Disputele cu fostele republici iugoslave nu au fost soluționate
Una dintre problemele pregnante care atârnă greu la aderarea Serbiei în UE sunt disputele cu fostele republici iugoslave. Serbia nu și-a rezolvat problemele, după cum urmează:
- Bosnia: Serbia a delimitat aproximativ jumătate din granița cu Bosnia și Herțegovina, dar secțiunile de-a lungul râului Drina rămân în litigiu.
- Croația: Serbia și Croația își dispută granița de-a lungul Dunării. Serbia susține că frontiera este în zona mediană dintre actualele țărmuri ale Dunării, astfel că terenul de pe partea de est a medianei este revendicat de sârbi. Croația susține că frontiera este delimitată conform hărților istorice, în ciuda faptului că râul și-a schimbat cursul de atunci de atunci.
- Muntenegru: fosta graniță a republicii servește drept frontieră până când noua linie de demarcație va fi trasată oficial.
- Kosovo: Serbia nu recunoaște independența Kosovo, deși ea este recunoscută parțial la nivel internațional. Municipalitățile etnice sârbe de-a lungul graniței de nord a Kosovo contestă statutul final al graniței Kosovo-Serbia. De asemenea, din 1999, prezența trupelor de menținere a păcii continuă să păstreze un echilibru între majoritatea etnică albaneză și minoritatea sârbă.
Lumina vine de la răsărit
Tot mai izolată pe plan internațional, Serbia și-a găsit alinarea în brațele Rusiei și Chinei, care se remarcă din postura de cei mai apropiați aliați ai sârbilor. După ce în perioada Războiului Rece relațiile dintre Iugoslavia și URSS au fost înghețate, noile state rezultate din aceste structuri suprastatale au reluat legăturile. Concret, relația Rusia-Serbia se bazează pe valorile creștin ortodoxe, reticența față de Occident și schimburi economice în domeniul apărării.
Serbia importă produse petroliere din Rusia, pe care le prelucrează în rafinăria de la Pancevo, deținută de compania Naftna Industrija Srbije. O particularitate interesantă este faptul că Naftna este în proporție de 50% proprietatea Gazprom, companie rusă de stat iar guvernul sârb are o participație de aproximativ 30%.
De la reizbucnirea conflictului din Ucraina, Serbia nu a condamnat niciodată Rusia pentru acțiunile sale și nu a dorit să participe alături de celelalte țări membre UE la pachetul de sancțiuni care vizau economia rusă.
Cooperarea militară dintre sârbi și ruși a devenit mai puternică pe fondul sancțiunilor impuse de americani ambelor țări. Pe lângă exercițiile comune pe care le desfășoară alături de Rusia și Belarus, denumite sugestiv „Frăția Slavă”, Serbia a achiziționat de la ruși sisteme de apărare antiaeriană, rachete antitanc, vehicule blindate și tancuri T-72 în valoare de peste 900 de milioane de dolari.
Anul trecut, o investigație a scos la iveală faptul că unele companii sârbe au exportat produse cu dublă utilizare către Rusia. Valoarea totală a bunurilor s-a ridicat la peste 70 de milioane de dolari și acestea erau special vizate de sancțiunile occidentale din cauza folosirii lor în industria de armament rusă. Deși președintele Vucic și-a luat angajamentul că țara sa nu va comercializa arme sau produse care să fie folosite în scopuri militare niciunei părți angajate în conflictul din Ucraina, realitatea a dovedit contrariul și a întărit afinitatea sârbilor pentru Rusia.
Belgradul a profitat de relațiile istorice cu Beijingul pentru a construi un viitor durabil, independent de ajutorul care întârzia să apară din partea UE. Astfel, schimburile comerciale reciproc avantajoase au trimis cauciuc natural, mașini și echipamente industriale în China, iar Serbia a primit echipamente de telecomunicații, mașini electrice și produse vestimentare. Investițiile chineze în Serbia au depășit zece miliarde de dolari, majoritatea fiind concentrate în proiecte de infrastructură și energie.
Refacerea „Drumului Mătăsii”, o inițiativă prin care guvernul chinez a investit în peste 150 de țări, a fost aspru criticată de occidentali, care o văd ca pe un instrument de control a statelor implicate în afacere. Programul își propune să stimuleze infrastructura comercială globală prin două rute care leagă Asia de Africa și Europa. Serbia a îmbrățișat proiectul încă din 2015, alături de alte 18 țări, printre care și România.
Majoritatea autostrăzilor din Serbia au fost ridicate prin intermediul acestui program de constructori chinezi. Din ianuarie 2024, China și Serbia au semnat un memorandum prin care Beijingul va investi peste două miliarde de euro pentru a construi centrale eoliene, solare și o instalație de producere a hidrogenului pe teritoriul sârb. Este cea mai mare investiție făcută vreodată de un stat străin într-un proiect de energie regenerabilă dintr-o țară balcanică.
Colaborarea strategică dintre China și Serbia se bazează respectul reciproc asupra integrității teritoriale, dezvoltarea comerțului, precum și pe schimburile culturale, tehnologice și științifice. Potrivit executivului chinez, Beijingul prețuiește prietenia solidă și încrederea manifestată de Serbia, astfel că în viitor, noi proiecte în diverse domenii vor fi derulate în parteneriat cu sârbii.
Deși Serbia încă păstrează perspectiva aderării, șansa ca aceasta să fie admisă în următorii zece ani depinde doar de progresele democratice, sociale și economice pe care le întreprinde. Un sondaj realizat anul trecut în iulie a relevat faptul că 46.7% dintre cetățenii sârbi erau împotriva aderării la UE, în contrast cu restul de 43.7% care doreau să facă parte din uniune. În cadrul aceluiași sondaj, la întrebarea „Dacă recunoașterea independenței Kosovo ar fi o condiție pentru aderarea la UE, credeți că acea condiție ar trebui acceptată?”, majoritatea formată din 77% au răspuns nu, în timp ce 12.7% au răspuns da. Atât China, cât și Rusia, nu recunosc independența Kosovo și susțin revendicările sârbilor asupra regiunii. De cealaltă parte, Serbia susține ingerințele rușilor în Crimeea și ale chinezilor în Taiwan.
