„Cât valorează viața unui om în bani?”. Întrebarea care a zguduit America după atacul de la World Trade Center
„Cât de mult valorează o viață umană în bani?”, este întrebarea înfiorătoare cu care au fost confruntate autoritățile americane după momentul atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001. În urma atacurilor, 2.996 de oameni au murit iar aproximativ 25.000 au fost răniți. Pentru a compensa victimele, guvernul american și companiile aeriene implicate, au creat Fondul pentru Compensarea Victimelor Atacurilor de la 11 Septembrie (VCF).
Scopul VCF este acela de a furniza beneficii bănești tuturor persoanelor a căror sănătate a fost afectată de expunerea la substanțe toxice generate de prăbușirea turnurilor gemene, sau în cazul etapei inițiale a planului, familiilor persoanelor care au murit în atentate și celor răniți.
VCF a fost creat printr-un act al Congresului american la puțin timp după tragedie, în 2001. Etapa inițială a programului s-a închis în 2003.
În 2011, VCF a fost redeschis pentru a-i compensa și pe cei care s-au ocupat de intervenția la locul tragediei – pompieri, medici sau polițiști, dar și pe cei care s-au aflat în proximitatea turnurilor. În etapa a 2-a, VCF a funcționat până în 3 octombrie 2016, însă alte etape au fost autorizate în 2015 și în 2019. Revendicările prin VCF vor continua o lungă perioadă de timp, data limită pentru depunerea documentației fiind 1 octombrie 2090.
De la redeschiderea sa, VCF a acordat alte peste 5,5 miliarde dolari către 23.000 de victime. Nu există o limită de plafon pentru VCF, însă există limite în ce privește sumele de bani primite la nivel individual pentru pierderile suferite.
VCF a funcționat în subordonarea Departamentului de Justiție al Statelor Unite, iar la șefia sa a fost numit Kenneth Feinberg. El a fost responsabil de luarea deciziilor cu privire la sumele de bani pe care familia fiecărei victime urma să o primească.
Feinberg a trebuit să estimeze câți bani ar fi câștigat fiecare victimă de-a lungul întregii sale vieți și să propună această sumă familiei care, dacă accepta oferta, nu mai putea apoi să depună vreo formă de apel.
Familiile nemulțumite au putut să participe la audiențe informale prezidate personal de Feinberg, iar la finalul întregului proces, 7 miliarde dolari au fost acordate pentru 97% dintre familiile celor care și-au pierdut viața pe 11 septembrie.
În situația extrem de dificilă și de sensibilă de la acel moment, o mare problemă era faptul că mulți dintre cei morți la WTC erau profesioniști de rang înalt care primeau remunerații foate mari.
Unele dintre familiile acestor victime au considerat că ofertele de la VCF erau mult prea mici, însă alternativa, aceea de a da în judecată companiile aeriene, prezenta un risc semnificativ – deși puteau obține sume mai mari de bani, trebuiau luați în calcul și factori precum timpul, complicațiile legale dar și posibilitatea ca acele companii să dea faliment și să nu mai poată plăti nimic.
Prima etapă a VCF (2001-2003)
În prima etapă a VCF (2001-2003), compensații bănești au fost acordate pentru două grupuri de persoane care au suferit răni fizice sau au murit ca urmare a atacurilor de la 11 septembrie 2001:
-
cei care s-au aflat la World Trade Center, Pentagon sau la locul prăbușirii celui de-al patrulea avion deturnat în Shanksville, Pennsylvania.
-
Pasagerii și echipajul avioanelor pe care teroriștii le-au folosit pentru atac
Familiile care pierduseră un membru urmau, astfel, să fie compensate cu o sumă de bani calculată în funcție de „pierderi economice individuale”, definite drept „pierderi în câștiguri bănești viitoare” și pierderi non-economice, precum „suferințe și dureri”.
Practic, autortățile americane încercau să pună un preț pe viața oamenilor în funcție de profesia sau ocupația lor la momentul atentatelor. În condițiile în care plata s-a făcut în funcție de „câștigurile bănești viitoare”, era evident că familiile celor care muriseră și aveau funcții remunerate mai bine urmau să primească mai mulți bani.
Statutul VCF interzicea, de asemenea, plățile punitive, iar sumele de bani urmau să fie ajustate prin reducere pentru a ține cont de alte plăți colaterale, precum cele din asigurări de viață.
De asemenea, prin depunerea unui dosar pentru beneficii VCF, victimele renunțau la dreptul lor de a mai a da în judecată companiile aeriene sau statul american pentru prejudicii suferite în urma atacurilor.
Astfel, VCF era menit să fie un instrument rapid și ușor de folosit pentru compensarea victimelor dar și pentru ca entitățile implicate în tragedie (companii aeriene, producătorii aeronavelor, Autoritatea portuară din New York și New New Jersey, proprietarii WTC sau alte entități) să evite eventuale acțiuni în justiție.
A doua etapă (2010-2016)
VCF-ul inițial s-a închis pentru noi revendicări în decembrie 2003, însă îngrijorările cu privire la sănătatea oamenilor implicați în intervenția de urgență de la WTC și în acțiunea de curățare a zonei de după, au dus la redeschiderea unei noi etape în 2010.
Noua etapă a extins eligibilitatea la program și pentru persoanele care au suferit răni fizice sau care au făcut boli ca urmare a participării la intervențiile de la 11 septembrie sau de după, dar și penru cele care au locuit, lucrat sau s-au aflat în apropiere de WTC în 11 septembrie 2001.
A edoua etapă a rămas deschisă până în 3 octombrie 2016, iar costurile din beneficii acordate și costurile administrative au fost limitate la suma de 2,775 miliarde de dolari, spre deosebire de prima etapă, în care nu a existat o limită.
Ulterior, VCF a mai fost reautorizat de încă două ori, în 2015 și în 2019 În etapa 2015, s-au păstrat aceleași reguli precum cele anterioare, cu limita de plafon. Din 2019, însă, VCF este autorizat să continue până în 2092, cu data limită de depunere a dosarelor fiind 1 octombrie 2090 și fără un plafon, reautorizarea permițând „toate sumele necesare pentru plăți și pentru cheltuieli administrative pentru fiecare an fiscal până în 2092”.
Editor : Adrian Dumitru
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News