Amintiri din trenul morții. Iancu Țucărman: „De sete, mulți au început să-și bea propria urină. Unii au înnebunit”
Iancu Ţucărman, supravieţuitor al „trenurilor morţii” din timpul Pogromului de la Iaşi din al Doilea Război Mondial, care a murit vineri, 8 ianuarie, la vârsta de 98 de ani, fiind infectat cu SARS-CoV-2, a fost „întruchiparea perfectă a ceea ce îndeobşte numim «tăria fragilităţii» întrucât experienţa sa copleşitoare era mai mereu, într-un fel hipnotic, exprimată prin cuvinte simple, prin adevăr, de o forţă temeinică”, afirmă consilierul prezidenţial Andrei Muraru, potrivit Agerpres.
„Până să fie răpus de coronavirus, domnul Ţucărman a vorbit lumii, cu acelaşi ton calm şi tremurat, despre «duminica aceea» când, la 18 ani, a fost «demascat», arestat şi aruncat într-un vagon de marfă al unui tren, alături de alte mii de oameni, în gara Iaşi, la finalul lui iunie 1941, spre a fi deportat. Dintre cei îmbarcaţi în tren, la Podul Iloaiei, destinaţia finală, au mai ajuns vii doar o parte, unii cu minţile pierdute şi toţi cu trupurile năruite de sudoare şi sete. În total, din trenul aceasta, pe traseul Iaşi-Podul Iloaiei, au fost descărcate 1.194 de cadavre după «călătoria» de zece ore. Al doilea tren (cronologic, acesta a demarat primul), care a plecat pe traseul Iaşi-Călăraşi, a generat 1.400 de morţi în patru zile”, punctează consilierul prezidenţial, într-un mesaj postat pe pagina sa de Facebook.
Andrei Muraru aminteşte că în acest masacru, cel mai mare de la debutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, planificat şi executat minuţios, între 28 şi 30 iunie 1941, de către autorităţile antonesciene cu sprijin german, au fost asasinaţi în jur de 13.000 de evrei, iar pe lângă cei din trenuri, alte mii de suflete au fost asasinate în vânătoarea de oameni din oraş sau au fost împuşcate la marginea urbei şi îngropate în gropi comune.
„Timp de 80 de ani după această tragedie, gândul că el, Iancu Ţucărman, a fost ales ca să trăiască şi să mărturisească, l-a săgetat dureros şi nu i-a dat pace, dar i-a întărit rezistenţa. Anii i-au şters probabil multe amintiri, nu însă şi momentele «halucinante şi de groază» din zilele pogromului, pe care le reconstituia ca şi cum ar fi reluat mereu un cadru unic din filmul vieţii. Nu a putut uita frica densă, căldura înfiorătoare din tren, "băncile" de trupuri umane din vagonul incandescent, strigătele şi mirosul greu de carne putredă", subliniază consilierul prezidenţial în mesajul său.
Acesta citează relatarea lui Iancu Ţucărman din volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941). Prologul Holocaustului din România”, volum îngrijit de George Voicu (Iaşi: Polirom, 2006), deoarece, cunoscând faptul că "tăcerea este cel mai mare aliat al răului, mărturisirea scenei vagonului lui Iancu nu ne poate face decât să căutăm ce e drept şi să respingem ce e nedrept în orice colţ al vieţii noastre”.
Iancu Țucărman: „În mod obișnuit ne serbăm ziua de naștere o dată pe an.
Eu mi-o serbez de două ori. O dată, în ziua în care m-am născut și a doua oară în ziua de 30 iunie, când consider că am renăscut, ca supraviețuitor al «trenului morții» Iași-Podu Iloaiei din 30 iunie 1941, tren în care am fost îmbarcați în vagonul meu 137 de evrei, din care am supraviețuit numai 8.
Pe jos, în vagon, era un strat de bălegar de grajd proaspăt, peste care era presărat praf de var nestins, care, în contact cu bălegarul, a degajat o căldură insuportabilă.
Micile obloane ale vagonului, care erau deschise spre interior, au fost astupate cu scânduri bătute pe dinafară de un lucrător zelos al gării; șapca de uniformă a ceferistului o am și acum în fața ochilor.
Din cauza căldurii de afară și a celei degajate de bălegarul și varul nestins din interior, toți cei închiși în vagoane am început să ne scoatem îmbrăcămintea de pe noi, unii rămânând chiar complet goi.
Fără apă și aer, cei mai sensibili, precum și cei care s-au agitat mai mult, strigând după aer și apă, au fost și primele victime.
Cu trecerea timpului, situația devenise infernală și halucinantă.
De sete, mulți au început să-și bea propria urină. Unii au înnebunit, aruncându-se în neștire de la un capăt la altul al vagonului în disperare și delir, după un strop de apă sau o gură de aer.
Distanța de 20 km dintre Iași și Podu Iloaiei, în loc de o jumătate de oră, cât se parcurge normal, am parcurs-o în 9 ore. De la ora 5 dimineața, până la ora 2 după-masa, când ușile vagoanelor au fost deschise și groaznicul chin îndurat, de asfixiere și deshidratare, a luat sfârșit, odată cu viața multora dintre noi.
Așa cum am arătat mai înainte, din vagonul meu am supraviețuit numai 8, printre care și cel care vă vorbește acum. Restul de 129 de evrei au trecut în neființă, sufocați și deshidratați.
Dintre cei 2.000 de evrei îmbarcați în gara Iași în « trenul morții » Iași-Podu Iloaiei, au supraviețuit 800, restul de 1.200 căzând victime vinovate doar pentru că s-au născut evrei.
Supraviețuitorii au fost cazați în casele evreilor din Podu Iloaiei.
Uitându-mă într-o oglindă mare care se afla în camera unde am fost cazat, nu m-am recunoscut. Eram complet desfigurat din cauza deshidratării, cu buzele supte, care nu se mai atingeau și fața piele și os.
Prima înghițitură de ceai era să mă sufoce din cauza deshidratării. Înghițind apoi picătură cu picătură, am reușit să-mi revin din starea de șoc și dezorientare în care m-am aflat.”
A trăit ca un mărturisitor, deși suferința sa nu se putea trata prin confesiuni publice. Nu avea acea dilatare enormă a eului celui care supraviețuiește ca să stăpânească apoi lumea. Domnul Țucărman nu avea nimic cu vanitatea onorurilor. Chiar și atunci când Președintele Iohannis l-a desemnat cavaler al Ordinului ”Serviciul credincios” pentru ”contribuția avută la păstrarea memoriei Holocaustului”, purtarea lui a fost demnă și firească. El venea oriunde unde era chemat pentru că misiunea sa de căptătâi devenise, din 1941, aceea de a mărturisi.
În mai toate ocaziile în care l-am auzit vorbind, mesajul lui era simplu și clar și suna ca o aspirație: eșecul de a ne aminti istoria așa cum a fost are consecințe triste. Și cuvântul lui era mereu opusul intoleranței și indiferenței pentru că, mobilizat de experiența lui terifiantă, privea altfel datoria față de viață și față de ceilalți.
Vagonul său cu amintiri a fost mereu încăpător pentru oricine a încuviințat să afle adevărul despre Holocaustul românesc.
Nu mă îndoiesc că unii l-au privit întotdeauna ca pe un străin, un ”celălalt”, venit din altă lume cu poveștile lui de groază. Dar, cunoscând că tăcerea este cel mai mare aliat al răului, mărturisirea scenei vagonului lui Iancu nu ne poate face decât să căutăm ce e drept și să respingem ce e nedrept în orice colț al vieții noastre.
Domnul Țurcărman a fost de o incredibilă generozitate cu lumea care l-a trimis, în adolescență, să cunoască iadul. Oricâtă suferință și tristețe a avut în fiecare clipă a celei de-a doua vieți, detaliu pe care îl sublinia de fiecare dată când amintea despre coșmarul cotidian al verii din 1941, el a privit mereu înăuntrul celorlalți, căutând frumusețea și bunătatea.
Azi am pierdut un martor, dar în toți anii din urmă, prin mărturisirile lui, am câștigat o voce care, pe mai departe, va putea mobiliza conștiințe. A-l onora pe Iancu Țucărman înseamnă a consimți la un principiu evocat de Primo Levi și anume că moștenirea lui este moștenirea noastră: ”o bună parte din existența noastră sălășluiește în sufletele celor care se apropie de noi”.
Consilierul prezidenţial Andrei Muraru subliniază faptul că Iancu Ţucărman a trăit cu demnitate, „fără a avea nimic cu vanitatea onorurilor”.
„Chiar şi atunci când Preşedintele Iohannis l-a desemnat cavaler al Ordinului «Serviciul credincios» pentru «contribuţia avută la păstrarea memoriei Holocaustului», purtarea lui a fost demnă şi firească. El venea oriunde unde era chemat pentru că misiunea sa de căptătâi devenise, din 1941, aceea de a mărturisi. În mai toate ocaziile în care l-am auzit vorbind, mesajul lui era simplu şi clar şi suna ca o aspiraţie: eşecul de a ne aminti istoria aşa cum a fost are consecinţe triste. Şi cuvântul lui era mereu opusul intoleranţei şi indiferenţei pentru că, mobilizat de experienţa lui terifiantă, privea altfel datoria faţă de viaţă şi faţă de ceilalţi. Vagonul său cu amintiri a fost mereu încăpător pentru oricine a încuviinţat să afle adevărul despre Holocaustul românesc”, afirmă Andrei Muraru.
Potrivit acestuia, „a-l onora pe Iancu Ţucărman înseamnă a consimţi la un principiu evocat de Primo Levi şi anume că moştenirea lui este moştenirea noastră: o bună parte din existenţa noastră sălăşluieşte în sufletele celor care se apropie de noi”.
Editor : Liviu Cojan
Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News