23 august 1944. Cum a ieșit România din alianța cu Hitler

O perioadă foarte importantă în istoria României este momentul 1943, când soarta celui de-al doilea război mondial a fost tranşată. În februarie, armatele germane aliate cu italienii, românii şi maghiarii au fost înfrânte de apărătorii sovietici la Stalingrad pe Volga, iar Armata Roşie a început contra-ofensiva. În iulie 1943, Italia, a ieşit din război. Încep ample consultări între viitorii trei mari învingători - Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Victoria lor devenise doar o chestiune de timp.

Încercările României de a ieşi din alianţa cu Hitler au început la finalul lui 1942, dar au devenit insistente în 1943. Negocierile fuseseră iniţiate de anturajul regelui Mihai şi al politicienilor democraţi, în frunte cu Iuliu Maniu, dar se desfăşurau chiar prin intermediul ministerului de Externe, mai mult sau mai puţin cunoscute de Mihai Antonescu, ministrul de externe în guvernul mareşalului Ion Antonescu. Trimişii României - fie că era vorba de Victor Cădere la Lisabona, prinţul Barbu Ştirbei şi Constantin Vişoianu la Cairo sau Frederic Nanu la Stockholm, încercau să obţină condiţii de armistiţiu cât mai bune. Dar prima problemă de care s-au lovit a fost neaşteptată: întârzierea sistematică a fiecărui răspuns.

Ianuarie 1943. Înțelegerea esențială la Casablanca

Decidenţii politici de la Bucureşti vor afla mult mai târziu explicaţia. La întâlnirea din ianuarie dintre preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, premierul britanic, Winston Churchill, în prezenţa liderului Franţei libere, generalul de Gaulle, anglo-americanii au decis că nu vor accepta nicio pace separată cu vreuna din ţările aliate cu Hitler, ci numai capitularea necondiţionată. Această hotărâre i-a oferit Uniunii Sovietice un avantaj diplomatic major în întreaga Europă Orientală, inclusiv în România. Având în vedere că URSS fusese stat agresat, Statele Unite acceptau ideea că Moscova are dreptul la compensaţii şi la un cordon strategic de securitate în Est:

„Era nedrept şi imoral în ultimă instanţă să lipseşti URSS de prada de război. Uniunea Sovietică dusese un război extrem de costisitor, cu pierderi umane şi materiale imense. La momentul deschiderii celui de-al doilea front în Europa, armata germană europeană era o umbră a armatei a II a a Reich-ului. Nu invazia în Normandia este cea care a dus la victoria în războiul european, ci războiul din URSS a uzat Germania care nu s-a mai putut opune eficient, pt mult timp. Unei ofensive combinate”, spune Cosmin Popa, istoric, Institutul N. Iorga.

1943. Mussolini cade și Italia capitulează

Premisele unei debarcări victorioase în Normadia au fost susţinute şi de ieşirea Italiei din război, în iulie 1943, pe fundalul debarcării trupelor anglo-americane în Sicilia şi a înaintării lor rapide spre nord. Scenariul italian a fost de altfel modelul folosit de regele Mihai şi oamenii săi la 23 august 1944. Din nefericire, deosebirea majoră era că adversarii naziştilor în Est erau sovieticii, solii totalitarismului comunist, nu militarii anglo-americanii, exponenţii unor regimuri democratice.

În 1943, Londra şi Washingtonul acceptaseră deja ideea că Estul european va rămâne Kremlinului şi pe acest fundal, între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943, are loc conferinţa de la Teheran unde se întâlnesc pentru prima dată liderii celor trei puteri care se profilau învingătoare.

La Teheran în noiembrie 1943, preşedintele american, Roosevelt, premierul britanic Churchill şi liderul sovietic, Stalin, s-au înţeles ca debarcarea anglo-americană în Europa să aibă loc în Normandia şi nu în Grecia. Conştient de pericolul sovietic, Churchill a propus totuşi o debarcare secundară la Trieste astfel încât Reichul să fie împins spre nord, în Ungaria, dar americanii, neinteresaţi de Balcani, au refuzat. Întreaga regiune era astfel lăsată în sfera de influenţă sovietică. Din acest motiv, anglo-americanii răspundeau greu emisarilor români. În plus, la solicitarea Moscovei, Aliaţii au cerut expres cooptarea Partidului Comunist la negocieri, ceea ce a accentuat temerea că URSS urmăreşte comunizarea României.

„Teheranul este cea mai bună ilustrare a politicii rooseveltiene faţă de Stalin. Convenindu-se crearea în perioada postbelică a Organizaţiei Naţiunilor Unite, nu s-a convenit constituirea unui for generos în care toată lumea să participe pe picior de egalitate, ci instituirea unui directorat al Marilor puteri bazat pe principiile împărţirii sferelor de influenţă. Pentru. că deşi Roosevelt nu accepta la nivel formal existenţa sferelor de influenţă, o accepta la nivel diplomatic de fapt în fiecare zi şi o făcea din 1942, cel puţin”, spune Cosmin Popa, istoric, Institutul N. Iorga.

1943. Românii iau în calcul ocupația sovietică

Chiar dacă detaliile acestor înţelegeri nu erau cunoscute în detaliu în România, şefii instituţiilor de forţă de la Siguranţă, la Poliţie şi Jandarmerie, înţelegeau că într-o formă sau alta vor fi nevoiţi să colaboreze cu Uniunea Sovietică şi emisarii ei. Din acest motiv, supravegherea ilegaliştilor comunişti, agenţi ai Moscovei, a devenit mai laxă, familiile marilor industriaşi au început să caute adăpost în Occident, iar oportuniştii se reorientau anticipând venirea la putere a stângii. Nimeni nu a prevăzut însă duritatea regimului stalinist ce avea să se instaureze în România:

„Mai ales după Casablanca, ei află că se decisese că nimeni dintre cei care participaseră la război alături de Hitler nu mai putea să facă armistiţiu separat cu Marea Britanie, cu unul sau cu altul, să facă o capitulare necondiţionstă, şi că în timp se stabiliseră şi nişte sfere de influenţă. Sigur că nu ştiau şefii Jandarmeriei, Poliţiei, toate aceste înţelegeri, dar se gândeau cu îngrijorare la viitor. Ştiau că noi suntem aproape de sovietici, ştiau că trupele sovietice vor fi cele care vor intra aici şi că aceşti comunişti ilegalişti pe care ei îi represaseră. Şi care intrară în lagăre şi în închisori pentru simpla aderenţă la nişte formaţiuni care erau sub patronajul comuniştilor, ştiau că aceştia vor fi importanţi. Se temeau de cei care vor veni de la Moscova. Şi aproape că sprijineau grupul lui Gh. Dej, sperau că vor dobândi o influenţă mai mare, ceea ce se va şi întâmpla”, spune Lavinia Betea, expert în nomecatură comunistă.

1944. Liderii democrați așteaptă Occidentul

În acest timp, liderii politici consacraţi, precum ţărănistul Iuliu Maniu şi liberalul Dinu Brătianu, insistau prin emisarii diplomatici sau prin spioni britanici şi francezi ca occidentalii să-şi asume o vastă operaţiune militară aeropurtată şi influenţă majoră în administrarea României postbelice, deziderate cu totul improbabile politic şi militar.

„E de remarcat, eu numesc un deficit de înţelegere a realităţilor europene. Faptul că s-a insistat pe o implicare politică militară activă în administrarea postbelică a ţării, celebrele planuri ale lui Maniu cu diviziile aeropurtate britanice care să vină să garanteze, faptul că Bucureştiul nu ar fi trebuit să fie zonă de ocupaţie militară, toate acestea arată persistenţa unei lipse de realism în rândul unor politicieni din opoziţie, cu respingerea constantă a propunerilor lui Ion Antonescu de asumare a guvernării pentru găsirea unor soluţii de ieşirea din război. Din 1943, Antonescu induce această idee liderilor opoziţiei în primul rând lui Maniu că în cazul în care nu se pot găsi aranjamente convenabile cu Aliaţii, inclusiv cu sovieticii, Maniu ar trebui să îşi asume guvernarea cu largul concurs al armatei”, spune Cosmin Popa, istoric, Institutul N. Iorga.

23 august 1944. România iese din alianța cu Hitler

Cert este că în primăvara lui 1944, în jurul Regelui Mihai gravitau toate forţele politice şi militare pregătite să rupă România de Berlinul nazist. Funcţia cvasi-administrativă de Mareşal al Palatului, i-a revenit generalului Constantin Sănătescu, militar cu un portofoliu militar impresionant. În fapt, prezenţa sa oferea garanţia unor informaţii exacte şi rapide de pe front şi avantajul experienţei pe lângă un suveran de 23 de ani.

În momentul în care de la Cairo, a venit răspunsul anglo-americanilor că România nu va pierde nici Transilvania de Nord, nici Basarabia, Mihai I şi anturajul său s-au declarat pregătiţi să acţioneze. În seara de 23 august 1944, după arestarea mareşalului Ion Antonescu care a refuzat şi în al 12 ceas să îl părăsească pe Hitler, guvernarea a fost preluată de generalul Sănătescu. Iuliu Maniu a refuzat încă o dată funcţia de premier. Ştia că momentul coincide cu intrarea sovieticilor în Bucureşti, dar cum nu anticipa un regim comunist pe termen lung, nu voia să îşi păteze inutil numele.

Editor web: Cristina Tudor

• Etichete:
• 23 august 1944
• casablanca
• hitler
• ion antonescu
• mussolini

Descarcă aplicația Digi24 și află cele mai importante știri ale zilei