Scenarii pentru Marea Britanie post-referendum
Foto: Guliver/Getty Images
PRINCETON – Democrația se confruntă cu provocări serioase peste tot.
Statele Unite au cea mai bizară pre-campanie electorală din câte am trăit, cu populiști din afara sistemului, care amenință să răstoarne mecanismele tradiționale de partid.
Brazilia este paralizată de o criză constituțională.
Europenii invocă deficitul democratic la nivel de UE ca motiv pentru problemele din regiune.
În cazul Regatului Unit, perspectiva redobândirii suveranității naționale alimentează campania pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Eforturile de a oferi “puterea poporului” pot sfârși prin învrăjbirea oamenilor între ei. Viitorul referendum legat de apartenența Marii Britanii la Uniunea Europeană este exemplul perfect în acest sens.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Partizanii tradiționali ai democrației reprezentative sunt foarte reținuți cu privire la mecanismul democrației directe. În special când vine vorba despre referendum, care poate fi riscant — o problemă complexă este redusă la dimensiunile unei opțiuni binare. Alegerea este crucială, dar poate deveni și o sursă de scindare, cum se întâmplă ăstăzi în Marea Britanie. E imposibil să evităm complexitatea campaniei din Marea Britanie, care aduce în discuție consecințele celor două opțiuni de vot.
Cele două scenarii: continuarea în UE sau "Brexit"
Rămânerea în interiorul UE înseamnă continuarea unui statut privilegiat, semi-detașat și, probabil, cu din ce în ce mai multe excepții de la politica UE – ceea ce preferă, aparent, prim-ministrul David Cameron. Dar poate însemna și o încercare de soluționare, la nivel colectiv, a problemelor – de la securitate și refugiați la impedimentele economice, pe care, spun susținătorii rămânerii în UE, Marea Britanie nu ar putea să le rezolve singură. Această abordare presupune, însă, o integrare mai serioasă în comunitatea europeană.
Pe de altă parte, consecințele votului ”Brexit”, de părăsire a UE, sunt mai greu de anticipat. Cum va fi când Regatul Unit ar demara acest proces de exit ce ar dura doi ani? Ar rămâne parte a Zonei Economice Europene (așa-zisa soluție norvegiană)? Sau va aborda modelul suedez, prin încheierea de acorduri bilaterale? Dar dacă ar aborda modelul Albanez, așa cum sugera Michael Gove, Ministru de Justiție al Cabinetului Cameron – adică să pună bazele unei zone de liber schimb cu Bosnia, Ucraina și Albania? Ar trebui ca Marea Britanie să înceapă negocierile în cadrul TTIP (Parteneriatul Transatlantic) în calitate de partener independent? Ar putea Regatul Unit spera că barierele tarifare globale vor dispărea, într-un timp rezonabil?
Prin urmare, votul da/nu din 23 iunie nu va rezolva nimic. Problemele nu se sfârșesc aici.
Renegocierea relațiilor Marii Britanii cu Europa va dura ani de zile, indiferent de rezultatul referendumului. Iar ameliorarea polarizării interne generată de referendum se va derula pe o perioadă mult mai mare.
În țările care practică des democrația directă, precum Elveția, referendumul nu contribuie la producerea unei falii semnificative în interiorul societății. Fiindcă referendumurile au loc des, iar coalițiile câștigătoare își schimbă abordările pe parcursul timpului, în funcție de interesul general, ceea ce face mai puțin probabilă o scindare semnificativă în rândul electoratului.
Însă în cazul democrațiilor reprezentative, precum Regatului Unit și majoritatea democrațiilor de azi, votanții vor să aleagă lideri capabili să analizeze situații complexe, să facă niște compromisuri și să aleagă. Atunci când o decizie este considerată prea importantă pentru a putea fi lăsată în mâinile reprezentanților, principiul pe care este construit întregul eșafodaj politic este pus sub semnul întrebării. În plus, din cauza importanței mari, alimentează opoziția acerbă între tabere.
Evenimente din trecut de care ne amintește Brexit-ul
Într-adevăr, polarizarea vizibilă ce rezultă în urma referendumului "Brexit" ne amintește de câteva episoade din trecut (chiar din trecutul recent) ce au zguduit serios alianțe politice și au distrus prietenii vechi.
Cea mai recentă analogie ar fi Criza Canalului Suez din 1956, care s-a transformat treptat într-o discuție despre rolul Marii Britanii în lumea postbelică și despre gradul de dependență față de bunăvoința americană.
În secolul al XIX-lea, a existat o dezbatere intensă ce viza politicile de liber schimb pentru grâu, totul culminând cu abrogarea Legilor Porumbului (Corn Laws) de către prim-ministrul Robert Peel.
Cincizeci de ani mai târziu, Franța era divizată din cauza trimiterii în judecată a căpitanului Alfred Dreyfus, acuzat de trădare. În cadrul acestor dezbateri politice extrem de relevante la vremea lor, taberele s-au demonizat între ele, s-au acuzat reciproc de intenții malefice sau ignoranță. Același fenomen are loc și în Marea Britanie astăzi. Britanicii care vor să rămână în UE sunt tratați ca sclavi ai unei birocrații internaționale, trădători de țară ce sunt înlănțuiți de ”teamă generalizată”.
La rândul lor, cei care vor să rămână în UE își definesc adversarii ca persoane cu intenții obscure, slab educate, un grup de englezi mărunți ce nu știu prea multe despre mersul lumii, fiind impulsionați doar de furie și teamă. Cu alte cuvinte, fiecare tabără susține că oponentul este incapabil de explicații raționale.
Soluția ratată
Adevărul este că lucrurile ar putea fi adresate contextual. În loc să acuzăm că migranții pun presiune pe sistemele de educație, locuire sau transport, poate ar trebui să milităm pentru școli mai bune, o flexibilitate mai mare a planului urbanistic sau investiții mai mari în infrastructură.
În ceea ce privește aceste probleme, reprezentanții aleși dețin pârghiile pentru demararea unor negocieri eficiente.
Fiindcă a ales să se comporte ca o democrație directă, Marea Britanie nu a făcut altceva decât să neglijeze propriile capacități de rezolvare a provocărilor cu care se confruntă și stabilitatea.
Principiul totul sau nimic în dezbaterea publică îi va împinge pe cetățeni către atitudini considerate inevitabile de filosoful german Carl Schmitt (membru al partidului nazist): împărțirea între prieteni și adversari, între cei pentru care individul este în stare să-și dea viața și cei pe care este în stare să-i ucidă.
O asemenea diviziune poate fi înlăturată doar de trecerea unui timp îndelungat. Poate să reziste multă vreme după dispariția contextului care a produs-o, uneori e nevoie de schimbare de generații.
De exemplu, Europa Mediteraneeană este încă frământată de discuții legate de puterea Bisericii Catolice, așa cum sudul Statelor Unite ale Americii continuă să fie apăsat de perioada sclaviei sau de Războiul Civil.
Consecințele sunt tensiunile sociale, blocajul politic și incapacitatea de modernizare sau reformare.
Chemarea britanicilor la referendum a lansat un conflict serios și împărțirea în două a sferei politice. Astfel, există riscul să asistăm divizarea societății în mod ireconciliabil și la o stagnare din ce în ce mai vizibilă.
Titlul, introducerea și intertitlurile aparțin editorului, pe care îl puteți contacta la adresa laura.stefanut@digi24.ro
