România e Berevoiești
Exploatarea e generalizată în mediul rural românesc, fie că se manifestă prin cazuri extreme, de tip Berevoiești, fie că se întâmplă mai discret, când familii bogate folosesc tineri săraci. Totul sub încuviințarea vecinilor și autorităților din comunități, fiindcă pentru mulți aceste practici sunt normalitatea.
Foto: Victimă exploatată la Berevoiești, 13 iulie 2016. Sursă: captură video
Exploatarea a fost dintotdeauna un fenomen prezent în societatea românească, iar motivele principale sunt legate de nivelul de educație și de sărăcia extremă a unor familii care ajung să renunțe la propriii copii. În zona din care sunt bunicii mei, în Moldova, astfel de copii sunt numiți argați. Familiile mai bogate din regiune au două-trei persoane care lucrează de dimineața până seara, în schimbul hranei zilnice și acoperirii cheltuielilor cu îmbrăcămintea și alte aspecte legate de viața de zi cu zi — fără a fi remunerați în vreun fel. Înțelegerea este că bogații au „grijă” de acești tineri și îi vor ajuta să își construiască casă atunci când își vor întemeia familia. Însă interesul famililor exploatatoare nu este ca acești tineri să se căsătorească prea curând, pentru că ar însemna un cost suplimentar pentru ei.
Cazul Berevoiești are particularitățile lui prin numărul mare de persoane implicate și nivelul exploatării – până la fapte de tortură. Dar nu reprezintă o situație singulară, doar una larg mediatizată.
La Centrul European pentru Educație și Cercetare Juridică (ECLER) lucrăm la o analiză a practicii instanțelor naționale în materie de trafic de persoane exploatate prin muncă și am identificat numeroase alte situații: un caz în care 144 de tineri, inclusiv minori erau sechestrați, forțați să muncească la culesul cartofilor, înfometați, bătuți și se recurgea la acțiuni menite să îi umilească (infractorii urinau în locul unde dormeau victimele).
O altă cauză care ne-a atras atenția a fost judecată de Tribunalul Călărași. În urma unor acte de încălcare gravă a drepturilor omului, inclusiv exploatarea unor persoane cu dizabilități multiple, pedeapsa este exagerat de ușoară: 2 ani de închisoare cu suspendare (Sentința Penală nr. 16 din 7 februarie 2013) — deși instanța a admis că traficantul a recrutat oamenii prin ameninţare, violenţă, răpire şi alte forme de constrângere.
România a fost și va rămâne, pentru mult timp, statul cu cele mai multe victime ale traficului de persoane dintre cele 28 de state membre ale UE.
Nivelul de sărăcie din România creează premisele exploatării, dar vina este împărțită între autorități și comunitățile care tolerează ca vecinii lor să dețină sclavi.
Unde greșesc autoritățile
În ultimii ani, am atras atenția de nenumărate ori asupra practicilor ilegale din România. Ministrul Muncii, Dragoș Pîslaru, este primul oficial care recunoaște că țara noastră are probleme grave în acest domeniu și vorbește public despre ele și informările pe care SRI le face în acest domeniu.
Autoritățile nu au vrut să recunoscă victimele traficului pentru a „nu-și strica statisticile naționale” (am auzit invocat motivul).
Există discrepanțe foarte mari între raportările ANITP și statisticile europene. Astfel Raportul EUROSTAT Trafficking in Human Beings din 2013 arată că mai bine de jumătate dintre victimele traficului de persoane identificate în spațiul UE în anul 2010 erau cetățeni români (1,885 români, dintr-un total de 3,316). ANITP a raportat pentru același an un număr de 1,154 de victime dintre care 296 au fost traficate intern și numai 858 victime traficate extern (mai puțin cu 1,027 victime). Același raport european arată că în perioada 2010-2012 numărul victimelor de cetățenie română era de 6,101 (identificate în spațiul UE) — pentru aceeași perioada ANITP raportează (incluzând victimele traficate intern) numai 3,243 victime.
Mai există o problemă: multe victime nu acceptă faptul că au fost exploatate. Este greu de instrumentat un caz de trafic dacă victima nu dorește o astfel de încadrare juridică. Persoanele din mediul rural exploatate prin muncă, majoritatea bărbați, nu doresc să fie considerate victime ale traficului de persoane și preferă să spună că au fost proști și păcăliți. Asocierea cu victimele traficului de persoane este percepută în societate ca un echivalent al prostituției forțate. Din acest motiv, victimele se întorc în comunitate fără să declanșeze un proces penal.
În plus, cercetarea penală în astfel de cauze este deficitară, iar victimele sunt lipsite de protecție reală.
DIICOT este, pentru mine, o structură fără eficacitate: în sistemul actual procurorul nu poate controla efectiv felul în care au loc investigațiile făcute — fiindcă polițistul judiciar cu care lucrează și care face, adesea, investigațiile pe teren are dublă subordonare: mai întâi șeful ierarhic superior din Poliția Română și abia apoi procurorul de caz care instrumentează dosarul de trafic de persoane.
Procurorul DIICOT, adesea, nu își cunoaște echipa de polițiști (decisă de DCCO – Poliția Română) cu care urmează să coopereze în cadrul unor acțiuni ce îl pot costa viața. Cred că DIICOT ar trebui să selecteze și să formeze profesional poliția judiciară în conformitate cu nevoile acestei structuri specializate și, mai ales, să creeze echipe stabile și specializate de procurori și polițiști judiciari ce lucrează pe tipologii diferite de criminalitate organizată (într-un fel se face cercetarea penală în materie de terorism sau trafic de droguri, spălare de bani și altfel pe trafic de persoane sau migranți).
Trebuie să avem în vedere faptul că această Direcție are competență asupra celor mai sensibile cauze penale pe care România le are și că o mare parte din sumele de bani utilizate în acte de corupție provin din criminalitate organizată. Pot apărea presiuni asupra independenței acestor procurori și, mai ales, asupra poliției judiciare.
România nu are niciun caz sonor în materie de trafic — spre exemplu, este surprinzător că, deși toate statele UE au raportat situații de trafic/vânzare/prelevare ilegală de organe într-o perioadă de 5 ani, România nu are astfel de „probleme”.
Reorganizarea acestei structuri cred că este esențială pentru o combatere efectivă și eficiență a criminalității organizate în general și, mai ales, a traficului de persoane în România.
Unde greșesc comunitățile
Lipsa de civism și cea de implicare a comunităților locale contribuie, la rândul lor, la perpetuarea acestor situații de exploatare. Comunitatea nu consideră familia exploatatoare ca fiind vinovată de acțiunile sale ilegale. Aceasta este văzută, mai degrabă, ca salvatoare atunci când ia un copil dintr-o familie săracă, chiar dacă nu-i permite acestuia să meargă la scoală și îl exploatează, obligându-l să aibă grijă de animale, să lucreze pământul, să ajute la treburile gospodărești o mare parte din viață sa.
Când autoritățile nu au capacitatea de a afla detalii despre o situație de exploatare, obligația de a acționa ar trebui să revină vecinilor sau altor persoane din comunitate, asumându-și o mai bună respectare a legislației, în detrimental complicității.
Însă nu există educație în acest sens, iar sechelele informărilor din perioada comunictă încă ne urmăresc.
De multe ori, dacă un cetățean reclamă o situație de exploatare către autorități este perceput ca fiind un turnător, un informator, care acționează împotriva comunității, ca pe vremea comunismului.
La nivelul primăriilor locale există cel puțin o persoană care se ocupă de drepturile grupurilor vulnerabile, care ar trebui să știe ce se întâmplă în comunitate, dacă drepturile anumitor membri sunt încălcate sau nu. Însă avem o problemă de percepție, iar astfel de situații de exploatare sunt considerate situații de normalitate. Din aceste motive autoritățile iau măsuri doar atunci când exploatarea ajunge la un nivel foarte ridicat, cum a fost cazul oamenilor plimbați în lanțuri dintr-o localitate în alta.
Video descindere rețea traficanți Berevoiești, 13 iulie 2016
Soluții
E nevoie de educație în mediul rural.
În discuția cu Autoritatea Națională Împotriva Traficului de Persoane, recomandarea noastră a fost ca educarea cetățenilor din mediul rural să se facă prin persoanele cheie din comunitate, precum preoții, și nu numai de profesori sau reprezentanți ai autorităților locale, care sunt asociați cu diverse partide politice și informația poate ajunge eronată la ei. Așa cum se întâmplă mai ales în țările vestice, e nevoie de implicarea bisericii în educarea populației în mediul rural și zonele sărace. Preotul este perceput ca o persoană care își dorește binele comunității, care e imparțială din punct de vedere politic. Este persoana care cunoaște problemele comunității și ar putea să transmită corect astfel de informații. Dar Biserica este foarte puțin implicată în România în conștientizarea unor problem sociale grave precum violența domestică și traficul de persoane.
În contextul actual, aș face trimitere la cauza Siliadin în care o tânără de 15 ani a fost exploatată domestic în Franța, fără a fi plătită pentru munca sa. CEDO a decis, pentru prima dată, că într-o astfel de situație a existat o încălcare a articolului 4 ce interzice sclavia (extinzând prevederile Convenției la situații de trafic, examinate ca forme de sclavie modernă). În octombrie 2005, CEDO a condamnat Franța, afirmând că statul nu trebuie doar să investigheze situațiile de exploatare prin muncă, ci are și o obligație pozitivă de a adopta norme juridice de drept penal eficiente și mai ales, de a pune în practică aceste prevederi legale, garantând drepturile omului printr-o protecție efectivă. Altfel combaterea traficului de persoane este ineficientă, a afirmat Curtea Europeană. Exact aceasta consider că este situația în România de zeci de ani: lipsa implementării efective a normelor legale în materie de trafic sub toate formele sale — trafic de organe, exploatare sexuală și exploatare prin muncă sau cerșetorie forțată.
Titlul, introducerea și sublinierile aparțin editorului (contact: laura.stefanut@digi24.ro)
A contribuit Ștefania Matache
De același autor: De ce este probabil ca UK să rămână în UE
Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea (like) pe Facebook
