Brâncuși și dimensiunile culturii

Campania și tumultul din jurul posibilei achiziționări a piesei “Cumințenia Pământului” de Constantin Brâncuși sunt, ca orice act public, un revelator al tipului de societate care le generează.

E vorba de caracteristica gândirii scurte — cam cât statuia în cauză. Ne ocupam de o chestiune punctuală pe care o încărcăm de semnificații și accente melodramatice, dar adresăm cu greu sau deloc problemele structurale.

Nu este cazul lamentărilor, iar interpretările care au înțeles rezultatul nesatisfacator campaniei ca expresie a neputinței, rușinii naționale sau alte epitete autoflagelante sunt tot expresia gândirii scurte.

Încep cu o poveste.

În 2009 am avut ocazia să o întâlnesc la New York pe doamnă Mica Ertegun, născută Grecianu, fostă soție a fondatorului Atlantic Records și unică moștenitoare a unei averi uriașe. Avea pe vremea aceea 90 și puțini ani. Am stat de vorba preț de un ceas.

Încerca să testeze dacă este în vreun fel posibil să își vadă unul din vise îndeplinite: să înființeze un centru Brâncuși la Târgu Jiu — unde, amintiți-vă, există un ansamblu de 3 monumente de for public ale artistului, nu o mică statuie. Când le-ați vizitat ultima data, cei care va plângeți astăzi? Le-ați vizitat vreodată?

Revenind la poveste, demersurile doamnei Ertegun de a înființa centrul Brâncuși s-au oprit la clasicul “da’ mie ce-mi iese” din partea unor oficiali din Târgu Jiu.

Din spusele dumneaei era vorba inclusiv de funcționari ai Direcției de Cultură a Județului, aflată în subordonarea Ministerului Culturii. Din câte îmi aduc aminte, demersurile le-a făcut între 2005 și 2007.

Aproximativ opt ani mai târziu Ministerul Culturii hotărăște să înceapă celebra campanie, care inevitabil are tonalități naționaliste. Vrei, nu vrei, justificarea unei astfel de achiziții nu se poate face altfel astăzi — pentru că nu există o altă bază simbolică a unui astfel de act, în afara locului de naștere a lui Brâncuși.

Prin apelul la un tip de “onoare națională” sau simț al proprietății, campania devine un mod de a ascunde cumva greșeala făcută acum 65 de ani de elita intelectualității române care a refuzat donația făcută de Brâncuși statului român — cele peste 200 de piese, cu tot cu atelierul din Paris.

Gândiți-vă doar ce ICR s-ar fi putut face acolo. Insă acum este mult prea târziu.

Sau, cum ar spune unii, trenul a plecat — că tot e la modă în clipuri. Dar, spre deosebire de clip, în realitate trenul nu este condus de alții, ci tot de noi, sau parte din noi. Așa că nu alții sunt de vină. De altfel, cum remarca Bogdan Ghiu: “Brâncuși NU este "al meu"! Însuși "conceptul" acestei campanii preocupate, cică, de Brâncuși ca avuție națională și la nivelul patriotismului propagandistic de Cântarea României (Festivalul, nu marele Poem în proză) este o jignire la adresă artei, culturii și a lui Brâncuși însuși. Nu-mi permit să subscriu nimic sub această titulatură. Un artist nu poate fi servit fără talent și fără conștiința lipsei talentului propriu, cu umilitate deci. Un mare sculptor nu poate fi slujit fără simțul proporțiilor. Pe care românii nu îl mai au.”

Revenind la campanie, ea este simptomatică, așa cum spuneam, pentru acel tip de gândire pe termen scurt specifică: ne ocupam de o chestiune punctuală pe care o încărcăm de semnificații și accente melodramatice, însă abordam cu greu sau deloc problemele structurale care împiedică generarea și aplicarea de strategii pe termen mediu și lung.

Un centru Brâncuși în Târgu Jiu ar putea fi, de exemplu, o instituție care să înceapă un demers interesant in jurul valorizarii operei deja existente în țară, care a devenit fundal de fotografii de nunți și botezuri. Foarte bine de altfel, înseamnă că opera este vie. În perioada interbelică, târgul de vite de la Târgu Jiu folosea Coloana Infinită pentru a priponi marfa.

Deci nu este vorba de “rușinoasa noastră pasivitate” pentru mica mare statuie, ci de vina de a nu gândi lucrurile în ansamblu. În același articol din RL se sugerează că statuia în cauză ar fi posibilă generatoare a construirii unui muzeu, sau măcar a unui fenomen gen muzeul Gugenheim din Bilbao.

“Muzeul Gugenheim din Bilbao” nu s-a construit în jurul unei statui, ci în jurul unor idei și mecanisme de creație, conservare și valorizare a patrimoniului cultural și arhitectural, susținut de o marcă (brand) recunoscută în domeniu (numele spune totul).

Într-un fel, noi avem deja muzeul în aer liber la Târgu Jiu. Însă el trebuie asamblat într-un mod coerent. După care, prin resursele pe care valorizarea acestui patrimoniu existent le-ar fi generat, s-ar fi putut achiziționa și alte piese, precum “Cumințenia Pământului”. Da, existența unui astfel de centru ar fi avut nevoie de schimbarea unor legi, probabil de înlesnirea mecanismelor de finanțare și donație, de modificări în legile referitoare la parteneriatele public privat, o lege a mecenatului (care încă lipseste)...

Mierea există dar e împrăștiată, lipsește borcanul. Culmea este că acum 8 - 10 ani doamna Ertegun a oferit aparent mijloacele de a construi acest borcan. Dar gândirea imediată, de termen scurt, a împiedicat-o. Pot să spun cu siguranță că dacă acest centru ar fi existat, ar fi găsit acum banii pentru a achiziționa Cumințenia Pământului. Și fără tam-tam național-pășunist.

Revenind la povestea mea de început, știți ce a făcut doamna Ertegun? La doi ani după întâlnirea noastră, a stabilit o fundație în Istanbul care oferă burse de studiu studenților turci în Anglia. Încă un tren pierdut? Da.

În consecință, campania este un mod de a pune carul înaintea boilor, ca să rămânem în sfera de exprimare autohtonă, foarte concretă și revelatoare. Este o încercare de “spălare a rușinii” care ține loc de acțiunea de “asumare a vinei”. Și aici de fapt este cheia: cum suntem o societate a rușinii și nu a vinei, schimbarea practicilor este aproape imposibilă.

Rușinea este fie spălată, fie acoperită de un act grandoman menit să o oblitereze, dar care nu rezolvă problema structurală. Pur și simplu nu vorbim despre asta. Un preș sub care băgăm gunoiul — chiar dacă e un preș persan, tot ascunzătoare rămâne. Vina, pe de altă parte, dacă este recunoscută, ar putea fi asumată și apoi ar putea constitui un ghid pentru bunele practici ulterioare.

Ne este rușine de ce s-a întâmplat în 1951 (dacă știm cum a fost refuzată donația lui Brâncuși) dar nu ne asumăm vina, așa că repetăm la altă scală același lucru în 2007. După care, în 2016, dorim să ascundem totul sub un gest eroic disperat. Și dăm vina pe alții, în timp ce nouă ne e rușine. Culturile rușinii sunt obsedate de imaginea proprie, sunt culturi narcisiste care nu acceptă responsabilitatea. Culturile vinei sunt obsedate de penitență, responsabilitate și perfecționare.

Nu, să nu ne fie rușine. Să simțim însă vina. Pentru a proceda mai bine data viitoare.

PS: Am donat și eu pentru Cumințenia Pământului, pentru că sunt om și deci plin de contradicții. Și încă ceva: mi se pare interesant cum guvernele anterioare succesive, direcțiile regionale de cultură și primăriile locale găsesc bani pentru monumente de for public grandomane făcute de aceiași trei sculptori români neconsacrați altundeva, dar trebuie să lanseze o campanie emoțional naționalistă pentru a achiziționa o operă consacrată — pentru care să plătească tot contribuabilul deja sărăcit.

Sublinierile aparțin editorului (contact: laura.stefanut@digi24.ro)