Diego Maradona şi restul lumii. Şi de ce nu mai poate fi egalat de nimeni, niciodată

Acum, când e dincolo de moarte, după ce a pus capăt acestui maraton pe care cei iniţiaţi îl numesc viaţă, Diego Maradona se poate odihni liniştit: nici un păcat lumesc nu-l mai poate atinge. Iar fanii şi foştii săi adversari îl pot proclama la unison, fără teama de a greşi, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor: trecute, prezente şi, destul de probabil, viitoare.

„Lumea a pierdut o legendă”. Este rezumatul banal şi atotcuprinzător, venit ca o sentinţă definitivă din partea lui Pele („O, zei, o, Pele”), cel mai mare rival al lui Maradona dintr-un univers paralel.

Maradona a strălucit într-o perioadă când fotbalul îşi juca pe teren ultimele sale momente de modestie, iar bucuria jocului încă nu era decisiv alterată de industria banilor. A fost perioada de graţie în care, ajutat cumva de expansiunea televiziunii în culori, fotbalul a explodat în super-nova pe care o vedem astăzi.

A fost, dacă vreţi, Big-Bangul Creaţiei fotbalului modern.

Iar mâna lui Maradona a fost şi ea acolo, fix în acele momente când, în acea supă fierbinte a Mondialului din Mexic 1986, Argentina avea să câştige probabil cel mai frumos Mondial din istoria fotbalului. De fapt nu probabil, ci aproape sigur. Romantic, aventuros şi plin de gesturi gratuite într-o atmosferă vulcanică.

„Atmosferă vulcanică”. Spuneţi drept: când aţi mai auzit această expresie la un meci de fotbal modern?

A fost Mondialul cu cea mai uriaşă concentrare de fotbalişti de „legendă” (cum altfel?) pe metru pătrat de teren: Maradona şi restul lumii - stelarii brazilieni Zico, Socrates, Falcao, Careca, tenacii Karl-Heinz Rummenigge, Littbarsky, Matthaus, Briegel, formidabilul Scifo şi cohorta sa de diavoli belgieni Pfaff, Gerets sau Vercauteren, mândrul Platini şi coechipierii săi francezi Giresse, Tigana sau perfizii albioni Lineker, Shilton, Hoddle ori Robson. Italia, cu Zenga, Ancelotti, Tardelli, Altobelli, Paolo Rossi. Spania cu Butragueno sau Carasco. Sovieticul Raţ şi polonezul Boniek. 

Jucători care, dintr-o plăcere imposibil de egalat în prezent, preferau să fie mereu cu un dribling în faţa adversarului. Golul urma, de regulă, după. „Assist”-urile erau nişte biete barbarisme încă neinventate.

Maradona, Mondialul şi bulgarii

Din păcate, şi de această dată românii au picat de partea greşită a istoriei, fiind privaţi de acest spectacol irepetabil. În acele vremuri în care Televiziunea Română era „parțial color”, iar „pentru cei care au deschis ecranele mai târziu, echipa gazdelor atacă de la stânga la dreapta ecranului”.

În timp ce planeta vuia de Mundialul 86, românii aveau totuşi posibilitatea unei alegeri infime: să se uite, pe TVR, la filmul „Tora, Tora, Tora!” ori la driblingurile lui Maradona, disponibile în format TV cu purici, graţie bunelor relaţii de vecinătate şi ajutor reciproc dezvoltate de-a lungul timpului cu bulgarii, sârbii şi ungurii.

Pentru bucureşteni, de pildă, antena TV de bulgari din acea perioadă reprezenta culmea supremă a high-tech entertainment-ului Epocii de Aur: ne era deopotrivă Netflix, Eurosport şi Facebook.

Aveam 11 ani când am văzut pe bucăţi, din pură întâmplare, meciul din sferturile de finală dintre Argentina şi Anglia.

Toată familia ţinea cu Anglia. Îl uram, fără motiv, pe Maradona. El era jucătorul pe care, ulterior, suporterii naţionalei României de fotbal l-au ridiculizat poate cel mai mult. Şi de care s-au temut, în mod sigur, cel mai tare.

Primul gol, cu mâna, nu a provocat prea multă zarvă. Singurul lucru vizibil la reluările TV din acea perioadă era acel „R” care se mişca obsesiv-compulsiv în colţul ecranului. Iar dacă adăugăm puricii vestiţi ai ecranului cauzaţi de proasta recepţie terestră a antenei de bulgari, aş putea jura că nu am văzut nicio mână atunci, fie ea a lui Dumnezeu sau a lui Maradona.

Al doilea gol, văzut şi el pe viu şi despre care abia după mulţi ani aveam să aflăm că a fost desemnat cel mai frumos gol din istoria Cupei Mondiale nu l-am înţeles prea bine. Nici nu aveam cum, la 11 ani.

Acum, graţie internetului, golul e replicat în mii de de clipuri disponibile instantaneu, la doar un click distanţă.

Cele 11 de secunde care l-au plasat pe Maradona în afara Timpului

Acţiunea, în sine, durează în jur de 11 secunde. Iar asta face din fotbalul practicat de Maradona o veritabilă poveste de enigmă cuantică: senzaţia de durată a acţiunii este dominată de o incertitudine desăvârşită. În cazul lui Diego, secundele se comprimă. Driblingurile sale fulgerătoare dilată însă timpul în jurul apărătorilor englezi, care par că se târăsc: pentru ei secundele şi agonia se dilată spre infinit.

În acele 11 secunde, Maradona a făcut ţăndări percepţia timpului.

Acela a fost momentul în care Diego s-a plasat definitiv în afara Timpului. Şi a devenit, cu voia dumneavoastră, cel mai bun.

În schimb, celălalt gol, dat cu mâna, în acelaşi meci cu nefericita Anglie, îl scoate pe Maradona în afara fotbalului şi îl face astfel, în plus, imposibil de cuantificat, cântărit sau comparat cu orice alt jucător de fotbal.

Foarte puţină lume (cu excepţia, poate, a fanilor feroce) îşi mai aminteşte jocul lui Maradona din finala câştigată în 1986 cu Germania de Vest. Sau sutele de goluri date în întreaga carieră. Dar aceste două goluri, da.

De fapt, întreaga sa carieră fotbalistică poate fi comprimată între aceste două reuşite în care a fost, deopotrivă, la fel ca în viaţă, înger şi demon.

La fel ca orice sport în care marile competiţii televizate reprezintă doar vârful aisbergului, fotbalul este, în primul rând, despre dezamăgire şi ratare. Despre şanse pierdute, disperare şi deznădejde.

În fotbalul zilelor noastre, dacă eşti doar „bun”, eşti condamnat la o lentă ratare.

De aceea este, poate, şi sportul cel mai iubit: pentru că, cel mai mult, îi iubim pe cei care, spre deosebire de viaţă, reuşesc în fotbal.

Iar Maradona a reuşit în fotbal la fel de mult cum a eşuat în viaţă. De aceea, el va fi cel mai bun: nimeni nu îi va putea egala această dublă performanţă.