Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media
Ascensiunea, finalizată în 30 aprilie, a fost realizată fără a folosi oxigen suplimentar şi a fost prima reuşită românească din cele patru tentative de până acum.
Expediţia a început în 10 aprilie şi a avut o durată estimată la şaizeci de zile, ascensiunea finală a vârfului de 8027 de metri fiind planificată la jumătatea lunii mai. Profitând de o bună aclimatizare, cât şi de o fereastră extrem de scurtă de vreme favorabilă, Alex Găvan şi echipa au făcut o ascensiune ultra rapidă pentru un munte de peste opt mii de metri, atingând vârful la doar 13 zile de la sosirea în tabăra de bază de la 5600 de metri. Între aceasta şi vârf au fost stabilite încă trei tabere intermediare la altitudinile de 6400 m, 6850 m şi 7100 m. Alex Găvan a revenit în ţară în 10 mai.
Alpinistul i-a avut ca parteneri pe Tunc Findik, Turcia (cu opt vârfuri de peste 8000 m la activ urcate atât fără oxigen suplimentar, cât şi cu ajutorul acestuia) şi pe Chhang Dawa, Nepal (care cu ascensiunea de pe Shisha Pangma a finalizat de urcat toţi munţii de peste 8000 m, vârfuri urcate atât fără oxigen suplimentar, cât şi cu ajutorul acestuia; pe Shisha Pangma a ales să folosească oxigen suplimentar).
Ascensiunea lui Alex Găvan a fost a patra încercare românească de a atinge vârful himalayan şi totodată prima care a şi fost încununată de succes.
„Am atins vârful în jurul orei 15.00, ora Nepalului, după aproape 14 ore de ascensiune continuă de la ultima tabără, cea de la 7.100 de metri. Din cauza unor probleme de sănătate eram foarte slăbit şi deshidratat dar în acelaşi timp aveam credinţa că pot urca cu succes în noaptea aceea. Când am ajuns pe vârf am căzut în genunchi, nu simţeam absolut niciun sentiment de împlinire, eram absolut gol”, povesteşte alpinistul.
„La întoarcere vremea s-a schimbat, vizibilitatea scăzuse la doar caţiva metri, nu se mai vedea nicio urmă, iar eu nu am mai putut găsi drumul de întoarcere. La un moment dat am început să cobor pe faţa sudică (porţiunea opusă a muntelui) dar am realizat relativ repede lucrul acesta. La 7800 m, deşi coboram unele porţiuni cu faţa la munte, mi-am dat seama ca riscul unei căderi este mult prea mare şi m-am decis să sap o groapă în zăpadă pentru a mă adaposti de viscol şi a aştepta pentru ca vremea să se îndrepte şi să îmi pot continua coborârea în condiţii de siguranţă. Imediat ce vizibilitatea a crescut, mi-am continuat coborârea. Miraculos, în afară de faptul ca am supravieţuit, nu am suferit niciun fel de degerături”, mai spune acesta.
Alex Găvan este alpinist şi speaker motivaţional şi are la activ cinci vârfuri de peste 8.000 de metri, toate urcate fără a folosi oxigen suplimentar sau ajutor din partea şerpaşilor.
Alpinistul deţine „Medalia de aur pentru merit sportiv” acordată de către preşedintele provinciei Navarra, Spania.
Peste 95% dintre toate ascensiunile pe vârfuri de peste 8.000 de metri sunt făcute cu ajutorul buteliilor de oxigen. La peste 7.000 de metri, aclimatizarea devine imposibilă, iar corpul uman începe uşor să moară cu fiecare clipă petrecută acolo, alpiniştii numind drept "zona morţii" tot ceea ce depăşeşte această altitudine. La 8.000 m, concentraţia de oxigen din aer este de doar o treime din cea întâlnită la nivelul mării, iar supravieţuirea este posibilă doar pentru o perioadă de timp extrem de scurtă.
