În 1968, Volodymyr Vorobyi era un tânăr soldat sovietic ajuns pe străzile din Praga, în acea vară sângeroasă ce avea să marcheze invadarea Cehoslovaciei de către semnatarele Pactului de la Varșovia. De cealaltă parte, Zoryan Popadyuk, în Ucraina, la doar 15 ani protesta în stradă față de această invazie. Jumătate de secol mai târziu, cei doi bărbați și-au dat întâlnire în capitala Cehiei.
Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media
Radio Europa Liberă a realizat un videoreportaj despre întâlnirea lor. În august '68, când a ajuns în Praga, Vorobyi era un tânăr locotenent într-un regiment de tancuri. Bărbatul are proaspăt în memorie momentul în care a fost abordat de sute de cehoslovaci furioși și speriați care îl întrebau: „De ce ați venit aici?”.
Vorobyi: - Ne spuneau că am fost înșelați, că ei puteau să își rezolve singuri problemele, că nu existau inamici și că nimeni nu îi amenința.
Fostul locotenent își amintește confuzia care pusese stăpânire pe el.
Vorobyi: - Noi ne credeam eliberatori. Îi eliberam de ceva... de NATO. Nu am văzut niciun singur camarad care să îmi spună: Tovarășe, aici ceva e în neregulă.
În aceleași zile, în Ucraina, Zoryan Popadyuk, și alți doi colegi, puneau la cale o acțiune de protest față de trupele Pactului de la Varșovia.
Zoryan era atunci doar un puști curajos în vârstă de 15 ani. Se întâmpla noaptea, la ora 23:00. Zoryan și prietenii lui au lipit niște afișe anti-invazie pe zidul unei clădiri. „Cetățeni, nu credeți știrile false prezentate la posturile sovietice de radio! Armatele sovietice, poloneze, est-germane, ungare și bulgare sunt agresoare, nu sunt acolo ca să apare socialismul din Cehoslovacia. Nimeni nu le-a cerut intervenția. Trupele sovietice au pătruns în Cehoslovacia împotriva voinței poporului”, scriau tinerii în mesajul lor.
La acea dată, nu au fost prinși. Mai târziu, în 1973, Zoryan și-a spus că peste Primăvara de la Praga nu ar trebui să se lase uitarea. Prin urmare, tânărul a realizat o nouă serie de afișe. De data aceasta, însă, nu a mai scăpat: a fost arestat și întemnițat timp de paisprezece ani în lagărul de muncă forțată Perm-36, în Rusia.
Popadyuk: - Am fost crescut într-un spirit anti-sovietic. Îi vedeam pe sovietici drept colonialiști, drept o armată de ocupație.
Zoryan Popadyuk a fost eliberat după venirea la putere a ultimului lider al URSS, Mihail Gorbaciov.
Visul „socialismului cu faţă umană'' a intrat în istorie odată ce Primăvara de la Praga a fost zdrobită de trupele Pactului de la Varşovia în urmă cu exact o jumătate de secol. Cehii şi slovacii, în prezent membrii în NATO, rememorează acum acest capitol trist şi violent din istoria lor, consemnează luni într-un comentariu agenţia EFE, citată de Agerpres.
Este un episod dureros de amintit, motiv pentru care comemorarea lui este foarte discretă şi se desfăşoară în linişte, cu expoziţii de fotografii, conferinţe şi lansări de carte, programe radio şi de televiziune.
Denumită „Operaţiunea Dunărea'', invazia statelor membre ale Pactului de la Varşovia (cu excepţia României - n.red.) a mobilizat iniţial circa 200.000 de soldaţi, 2.300 de tancuri şi avioane ale armatelor Uniunii Sovietice, RDG-ului, Poloniei, Ungariei şi Bulgariei, care în noaptea de 20 spre 21 august 1968 au trecut graniţa Cehoslovaciei. Contingentul a fost suplimentat în zilele următoare, ajungând la circa 750.000 de soldaţi şi 6.000 de tancuri.
Istoricii nu pot oferi nici astăzi o cifră exactă a numărului victimelor represiunii brutale care a pus capăt a şapte luni de reforme şi deschidere şi a fost începutul unei perioade de două decenii de politici sovietice dure, descrise prin conceptul de „normalizare''. Ultimele estimări vorbesc despre 137 de civili ucişi şi alţi circa 500 răniţi.
Se consideră că Primăvara de la Praga a început pe 5 ianuarie 1968, când Alexander Dubcek, liderul mişcării reformiste, a fost numit secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac (KSC), unele tendinţe de deschidere fiind însă observate încă din anii anteriori.
După moartea lui Stalin, în anul 1953, în Cehoslovacia au început să fie promovate cu precauţie mici reforme economice şi a fost relaxată timid cenzura severă, ceea ce a permis apariţia unor mişcări ale intelectualilor şi artiştilor care îndrăzneau să critice tot mai mult Partidul Comunist.
În aceste circumstanţe a ajuns Dubcek la putere şi, cu toate că a păstrat monopolul partidului unic, el introduce măsuri de reformă şi „democratizare'' a regimului, inclusiv libertatea de exprimare şi a presei. Este de asemenea legalizată formarea partidelor politice şi a sindicatelor, este recunoscut dreptul la grevă şi cel de a călători liber în statele occidentale, ceea ce până atunci era interzis.
Această nouă politică este sprijinită şi impulsionată de intelectuali şi politicieni care în luna iunie au semnat ''Manifestul celor 2000 de cuvinte'', în care au contestat comunismul ca sistem şi au criticat KSC.
Partidul condus de Dubcek s-a delimitat de acest document, dar fără să ia măsuri împotriva semnatarilor lui, în timp ce creşteau presiunile din partea Moscovei.
Aceasta din urmă, temându-se de un efect de contagiune în întreg blocul comunist, a decis să acţioneze pe cale militară pentru a pune capăt experimentului politic din Cehoslovacia.
Astfel că, în dimineaţa zilei de 21 august, cehoslovacii s-au trezit cu tancurile armatei sovietice şi ale aliaţilor ei pe străzi. Guvernul lui Dubcek a cerut populaţiei să-şi păstreze calmul, dar nu au putut fi evitate confruntări violente, manifestanţii ridicând baricade în oraşe.
Dubcek şi colaboratorii săi au fost arestaţi şi transportaţi la Moscova, unde liderul sovietic Leonid Brejnev i-a obligat să semneze un acord care să „legalizeze'' ocupaţia Cehoslovaciei, unde trupele Pactului de la Varşovia au rămas până la finele anului 1968, ultimul tren cu soldaţi sovietici părăsind această ţară abia pe 11 iunie 1991, după Revoluţia de Catifea.
La 50 de ani de la acele evenimente, soldaţi bulgari participanţi la „Operaţiunea Dunărea'' afirmă, într-un reportaj publicat de AFP, că nu au niciun regret şi că doar şi-au făcut datoria. „A fost o decizie politică, era de neimaginat să lăsăm Cehoslovacia să plece. Ca militari, doar ne-am făcut datoria, nu am tras asupra civililor'', spune colonelul în rezervă Lubtcho Banov, acum în vârstă de 80 de ani, el fiind atunci comandantul unei companii însărcinate cu protecţia aeroportului civil şi militar Ruzyne din Praga.
Unul dintre subordonaţii săi, Pentcho Valkov, arată o cicatrice rămasă pe pieptul său de un glonţ care l-a atins în timp ce asupra dispozitivului din care făcea parte s-a tras dintr-o casă din apropiere de aeroport. Atunci în vârstă de 18 ani, el spune că până în ultimul moment nu a ştiut că va ajunge în Cehoslovacia.
„Zburam foarte jos deasupra Mării Negre, la 200 - 300 de metri, pentru a nu fi reperaţi de radarele turce (ale NATO). Am fost surprinşi când ne-am văzut ajunşi la Kalmia, în regiunea Ivano-Frankivsk, în vestul Ucrainei'', îşi aminteşte Gospodin Tchonkov, care comanda atunci un pluton de transmisiuni. El menţionează că a fost necesară ocolirea României, care s-a delimitat de aliaţii săi de atunci din Pactul de la Varşovia, refuzând să participe la invazie şi nici nu a autorizat survolul teritoriului ei.
