În anii 1950, Biserica Catolică din Belgia a separat mii de nou-născuți de mamele lor necăsătorite și i-a dat spre adopție, adesea fără acordul acestora. Luna trecută, Papa Francisc și-a cerut scuze pentru acele adopții forțate. Dar copiii belgienii nu au fost singurele victime. Din 1950 până în 1970, Vaticanul a trimis 3.500 de copii italieni în America, în cadrul unui program numit „viză de orfan”. Problema a fost că majoritatea nu erau orfani. La fel ca omologii lor belgieni, și ei erau copii ai unor femei necăsătorite. Mai târziu, multe mame au început căutarea copiilor lor, doar pentru a descoperi că au fost trimiși peste ocean. În prezent, mii de americani adoptați încă se luptă să-și pună cap la cap viețile pierdute, relatează CBC News.
O zi pe care americanul John Campitelli nu o va uita niciodată: avea 28 de ani când s-a întâlnit cu mama sa naturală, originară din Italia. O căuta de mai bine de un deceniu. O mamă despre care i se spusese că l-a abandonat.
John Campitelli: Când ne-am întâlnit prima dată, mama mi-a spus atunci că „știi, au trecut 28 de ani. Nu am reușit niciodată să-ți fac un tort de ziua ta. Nu-mi pasă ce lună este, ce zi este, o să-ți fac unul acum. Trebuie să sărbătorim, pentru că ai venit în sfârșit acasă”.
John Campitelli s-a născut sub numele de Piero Davi în 1963, în Italia. Mama lui, Francesca, era necăsătorită și a fost forțată de familia ei să trimită bebelușul la o instituție pentru copiii mamelor necăsătorite, care aparținea de un ordin catolic. Dezamăgită, Francesca a încredințat copilul călugărițelor. Imediat însă, dintr-un condei, numele ei a fost scos din actul de naștere. Astfel, Piero Davi a devenit orfan. Campitelli ne-a arătat documentele bisericești care i-au schimbat viața.
John Campitelli: Aici scrie, „a fost abandonat la naștere și nu se știe unde se află mama”. Știau al naibii de bine unde era mama. Adică mama mi-a arătat documentele de când m-a predat. Deci, aceasta este o minciună.
De îndată ce a fost declarat orfan, a fost eligibil pentru adopție în SUA. El spune că mama lui i-a povestit că habar n-a avut de așa ceva, și avea intenția să se întoarcă după el.
John Campitelli: Ea a spus că „nu am semnat niciodată un document în care să spun că sunt dispusă să renunț la tine”.
Bill Whitaker, jurnalist: Ea a crezut că te-a încredințat instituției temporar?
John Campitelli: Da. S-a gândit că ar fi dreptul ei să mă poată aduce înapoi într-o zi, când își reface viața.
Bill Whitaker: Nu te-a abandonat niciodată?
John Campitelli: Nu. A spus că „te-am încredințat călugărițelor, pentru că nu am putut să te țin în acel moment din cauza situației familiale. Dar niciodată nu am consimțit la adopție, sau la faptul că vei părăsi Italia și vei fi departe de mine pentru tot restul vieții.
Piero Davi a fost unul dintre miile de copii născuți în afara căsătoriei, pe care Vaticanul i-a declarat orfani. Biserica aranja vizele, ajutată de autoritățile americane, începând din 1950. A fost dată o lege care extindea definiția orfanului, pentru a include un copil cu un părinte, unul care nu putea oferi îngrijire. Cu acea marjă de libertate, programul de dare spre adopție a „orfanilor” a crescut în anvergură. Pentru mama lui Piero – și alte mii ca ea – a fost devastator să afle că bebelușul pe care îl încredințase bisericii a dispărut.
Bill Whitaker: Se pare că multe dintre aceste mame habar nu aveau că ai lor copii erau trimiși în Statele Unite. Se mai putea face ceva în privința asta?
Maria Laurino: Nu, absolut nu. Nu poți să trimiți un copil în Statele Unite, și apoi să le spui părinților adoptivi că mama naturală își dorește copilul înapoi.
Scriitoarea Maria Laurino a dezvăluit programul Vaticanului pentru orfani în cartea sa „Prețul copiilor”. Ea a împletit povestea după consultarea a sute de documente din arhivele Bisericii Catolice din New York. Laurino a spus că programul se bazează pe un formular de consimțământ pe care mamele trebuiau să-l semneze pentru a pune în aplicare toate drepturile copilului. Dar a precizat că medicii sau avocații semnau uneori acordul, fără să-i spună mamei. Alte mame au fost induse în eroare în mod deliberat.
Maria Laurino: Au fost femei care au fost prinse în această situație, și s-au aflat sub o presiune uriașă pentru a renunța la copiii lor. Au fost femei care au fost păcălite, care au semnat formulare pe care nu le înțelegeau. Și, în cele mai rele cazuri, au existat femei cărora li s-a spus că copilul lor a murit.
Bill Whitaker: Li s-a spus că copilul lor a murit?
Maria Laurino: Da.
Bill Whitaker: Cum vezi lucrul ăsta?
Maria Laurino: E atât de oribil. Mi s-a spus că era mai ușor din punct de vedere psihologic să-i spui unei mame că bebelușul ei a murit, decât să-i spui că a fost dat spre adopție.
Bill Whitaker: Deci, reprezentanții Bisericii le spuneau acestor mame că copiii lor au murit, când de fapt nu au murit, ei fiind trimiși în Statele Unite?
Maria Laurino: Da.
Laurino a povestit că multor femei li s-a spus că își pot primi copiii înapoi. Ea a găsit scrisori de la mame tulburate, în care se cere întoarcerea lor.
Bill Whitaker: Acestea sunt scrisori care au fost găsite în arhive?
Maria Laurino: Corect. Aceasta este o scrisoare către monseniorul Landi - „Vă implor ca copiii să fie repatriați. Dacă nu-mi pot revedea copiii, îmi voi lua viața. M-am trezit înșelată, și nici nu știu cum…”.
Monseniorul Landi era Andrew Landi, un preot american care locuia la Roma și care conducea programul pentru orfani. Șeful lui Landi a avut consimțământul Papei. În 1951, Papa Pius al 12-lea a văzut personal primii copii trimiși în SUA. Au urmat alte mii.
Bill Whitaker: Cum ar putea fi definiți ca fiind orfani...
Maria Laurino: Știu.
Bill Whitaker: ... dacă mai au o mamă și, în multe cazuri, un tată încă în viață?
Maria Laurino: Da, și să vorbesc astăzi cu copiii adoptați... ei se înfurie foarte tare și spun că „nu sunt orfan, știi, mi-am petrecut ani de zile căutându-mi părinții”.
Biserica a încasat în acei ani 475 de dolari per copil – aproximativ 4.500 de dolari astăzi. Dar Laurino spune că cererea din partea catolicilor americani dornici să înfieze a crescut atunci atât de repede, încât monseniorul Landi a trimis preoți locali să cutreiere zona rurală să găsească mai mulți copii.
Maria Laurino: Corespondența arată că au călătorit prin Italia în căutarea unor cazuri, de unde puteau lua copii.
Bill Whitaker: Căutând literalmente...
Maria Laurino: Da, există un...
Bill Whitaker: Copii născuți în afara căsătoriei.
Maria Laurino: Da.
Bill Whitaker: S-a transformat de fapt într-o mașinărie, o afacere?
Maria Laurino: Da.
Bill Whitaker: Căutăm bebeluși pe care să-i trimitem în Statele Unite...
Maria Laurino: Corect.
John Campitelli ne-a spus că are o familie iubitoare în New York. Dar când a aflat că a fost adoptat, spune că a devenit obsedat să-și găsească mama naturală. Erau puține indicii. Până și numele lui de familie - David - era o fundătură, inventată de stat pentru a tăia toate legăturile. În cele din urmă, a convins un ziar italian să-i publice povestea și apoi, cu mult noroc, cineva a recunoscut-o în poveste pe mama lui. În 1991, a vorbit pentru prima dată cu ea.
John Campitelli: Ea m-a întrebat dacă sunt Piero. „Ei bine, eu sunt John, dar nu, chiar sunt Piero, sunt fiul tău”.
Bill Whitaker: Deci, erai emoționat?
John Campitelli: Eram foarte emoționat. Pentru că era ceva ce mi-am dorit întotdeauna să fac, dar când vine momentul, ești ca...
Bill Whitaker: Cam cu limba înnodată.
John Campitelli: Da, da, am fost legat de limbă. În sfârșit ajung să vorbesc cu persoana care chiar m-a născut, care m-a ținut, care m-a alăptat două-trei zile în spital... Deci, știu că ea m-a iubit.
Bill Whitaker: Cum a fost vocea ei pentru tine?
John Campitelli: Trebuie să recunosc, mi-au dat lacrimile. Am spus amândoi că nu ne vom mai despărți niciodată unul de celălalt.
Două luni mai târziu se afla într-un zbor spre Italia.
John Campitelli: Am făcut schimb de fotografii, dar am zis că nu am nevoie de o fotografie, pentru că am văzut-o în fața mea și am spus: „Aceasta este mama mea, arată identic cu mine”. Și după 28 de ani aș putea spune că, știi, tocmai am alergat către ea și am îmbrățișat-o. Și i-am spus: „Mamă, în sfârșit”, și am sărutat-o. „Mamă, nimeni nu trebuia să-mi spună cine ești. Știam cine ești. Trebuia doar să mă uit la tine”, i-a spus atunci bărbatul.
Campitelli s-a mutat în Italia și a învățat italiană pentru a vorbi cu familia sa biologică. Dar mărturisește că nu i-a trecut suferința pe care i-a provocat-o Biserica.
John Campitelli: Am simțit că toată viața mea s-a bazat pe o minciună. I-au spus că vor avea grijă de mine, și asta a fost o minciună. Au scăpat de mine, nu au avut grijă de mine. Au întrerupt toate relațiile pe care le-aș fi putut avea cu familia mea biologică și m-au trimis în străinătate. Am devenit un pachet pentru ei.
Până astăzi, Biserica insistă că programul pentru orfani a fost singura șansă la o nouă viață pentru acei copii. Laurino ne-a spus că monseniorul Landi, cel care a condus programul, a murit în 1999 fără să-și exprime vreun regret.
Maria Laurino: Cred că am crezut în meritul programului, că duceau copii în case catolice bune, și că acești copii sunt crescuți bine în Statele Unite.
Bill Whitaker: Dar cum vedeți această explicație acum?
Maria Laurino: Îngrozitor. Adică, pentru că așa erau tratate femeile. Și de aceea le consider femei „de unică folosință”.
Bill Whitaker: De unică folosință?
Maria Laurino: Da. Este un lucru groaznic să renunți la copilul tău. Dar nimeni nu se gândea atunci la aceste femei.
Americanca Mary Relotto, și ea parte a programului, călătorește des în Italia pentru a-și vedea familia biologică. Ea spune că a avut o viață fericită în Ohio, unde a crescut într-o familie numeroasă. Era în 1992 când a cunoscut-o pentru prima dată pe Anna Maria, mama ei naturală.
Mary Relotto: Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să mă uit la fiecare centimetru din ea, timp de cel puțin o oră.
Bill Whitaker: Și erai uluită?
Mary Relotto: Nu numai că arată ca mine, dar se comportă ca mine. Mă comport ca ea. Avem aceeași greutate. E aproape ca și cum aceasta ar fi geamăna mea, dar mai în vârstă. Știu exact cum voi arăta când voi îmbătrâni. Așa că, acum sunt atentă la sănătatea mea.
Mama și fiica spun că încă află lucruri una despre cealaltă. Relotto ne-a spus că au trecut ani de zile până când a putut să pună cea mai dureroasă întrebare dintre toate: De ce a fost dată?
Mary Relotto: Aveam nevoie doar să-i cunosc povestea, adevărul ei, pentru că nicio mamă nu renunță la copilul ei atât de ușor, fără durere.
Bill Whitaker: Înțelegi acum de ce a renunțat la tine?
Mary Relotto: Pentru că nu avea o bucată de pâine să ne dea.
Bill Whitaker: Sărăcia.
Mary Relotto: Nu avea haine pentru noi. Era într-o situație disperată. Știi? Așa că, în loc ca Biserica să o ajute să întrețină o casă și să-și hrănească copiii, i-au luat pe cei mici.
Anna Maria are acum 83 de ani.
A fost de acord să vorbească dacă nu i se publică numele de familie. Chiar și zeci de ani mai târziu, stigmatizarea de a avea copii în afara căsătoriei rămâne. Ne-a povestit despre celălalt copil al ei, Christian, care când s-a îmbolnăvit a fost trimis la o instituție condusă de Biserica catolică. Dar când a mers să-l ia, călugărițele i-au spus că a murit.
Anna Maria: Am intrat în depresie. L-am căutat peste tot. Cum a murit? Unde a fost îngropat? Nimeni nu mi-a putut spune.
Bill Whitaker: Ai crezut că fiul tău a murit?
Anna Maria: Ceva din mine nu se simțea bine, nu admitea. Dar n-am putut face nimic în privința asta.
Dar Christian nu murise. El a aflat adevărul despre mama lui la 40 de ani. Anna Maria spune că Biserica l-a dat în adopție fără să-i spună.
Anna Maria: A fost o escrocherie.
Bill Whitaker: Cum a fost pentru tine când ai descoperit că Christian era de fapt în viață?
Anna Maria: Nu am cuvinte. Au fost multe lacrimi și îmbrățișări.
Programul pentru orfani al Vaticanului s-a încheiat în 1970. Dar consecințele există și acum, răspândindu-se de-a lungul generațiilor. Mary Relotto ne-a spus că nu ar fi trebuit niciodată să fie trimisă în America.
Mary Relotto: Cred că Biserica a convins-o că era cel mai bun lucru pentru ea. Și așa că, în loc să o ajute, era mai bine pentru ei să facă bani vânzând copii. Asta e tot ce pot gândi. Deci, sunt supărată pe Biserică? La naiba, da, sunt. Aș fi avut o altă viață. Și, deși ar fi putut fi greu, tot aș fi supraviețuit, fără această durere pe care o am în mine acum.
Editor : Liviu Cojan
