The Economist: Cine conduce Europa? Germania este la pământ, Estul este în ascensiune, Marea Britanie a ieșit din joc

Fotbalul este un joc în care „22 de bărbați alergă după o minge și la final câștigă mereu germanii”, glumea jucătorul englez de fotbal Gary Lineker. Timp de mai multe decenii, Uniunea Europeană a avut o dinamică a politicilor la fel de previzibilă precum meciurile de fotbal în viziunea lui Lineker: indiferent dacă era compusă din șase țări, 12 sau 27, statele membre făceau compromisuri astfel încât planurile concepute de Franța și Germania să fie acceptate de toată lumea. Dar, vechiul model al dominației celor mai mari doi membri UE nu mai era stabil de ceva vreme. În timp ce Europa se confruntă cu o serie interminabilă de crize, începe să se prefigureze o geografie a puterii mult mai fluidă, scrie The Economist.

Trei ani de pandemie și războiul din Ucraina au remodelat proiectul european și au schimbat echilibrul de putere.

Apărarea și extinderea înspre est, cândva domenii politice care prezentau puțin interes, au devenit acum priorități – o schimbare majoră care le oferă o voce nouă vecinilor Ucrainei din Europa centrală.

Ascensiunea Chinei și amenințarea întoarcerii lui Trump la putere în America au făcut ca UE să își regândească aranjamentele economice – de multe ori conform abordării etatiste a Franței.

Nevoia de a lua măsuri pentru combaterea schimbărilor climatice a făcut ca acțiunile colective să fie și mai importante – o abordare promovată de instituțiile cvasi-federale ale Uniunii Europene de la Bruxelles.

Din Finlanda și până în Franța, populiștii de extremă dreapta au câștigat tot mai mult teren înaintea alegerilor din Parlamentul European programate pentru luna iunie.

Nu demult, Angela Merkel era lidera incontestabilă a continentului european. Succesorul ei, Olaf Scholz, nu și-a asumat acest rol.

Estul în ascensiune

Mulți se așteptau ca Emmanuel Macron să profite de ocazie, dar acesta se confruntă cu instabilitate politică pe plan intern – o situație care l-a forțat chiar să îl înlocuiască pe prim-ministrul țării.

Macron nu mai poate candida la alegerile prezidențiale din 2027 și afișează o încredere de sine care îi irită pe ceilalți lideri UE. Germania și Franța dețin o autoritate de neegalat atunci când își unesc forțele, dar rareori se pun de acord.

În lipsa unei autorități clare în topul ierarhiei europene, cine contează zilele acestea depinde de miza care este pusă în joc.

În privința securității și apărării, după ce Rusia a invadat Ucraina, puțini au privit înspre Germania pentru a găsi soluții. Spre deosebire de Berlin, care s-a lăsat prinsă în capcana dependenței de gazele rusești, țările din Europa centrală, în frunte cu Polonia și țările baltice, au fost cele care au dat tonul gestionării acestei crize.

Influența lor s-a simțit în cazul a două schimbări majore. Una dintre ele a fost faptul că UE a acceptat să plătească pentru armele care sunt trimise în Ucraina. A doua schimbare a fost extinderea UE, un subiect care înainte vreme nu era pe agendă.

Nicio altă țară nu a mai fost primită în UE după intrarea Croației în 2013. Acum, nouă candidate se află în diferite etape ale negocierilor. Cea mai notabilă este Ucraina, a cărei misiune a fost susținută cel mai abitir de Europa centrală, în ciuda reținerilor inițiale venite din partea Franței și a Danemarcei.

Pe data de 14 decembrie, liderii UE au fost de acord să înceapă oficial discuțiile de aderare. Când (sau dacă) blocul comunitar se va lărgi până la 36 de state – un proces care va dura ani de zile, dacă nu chiar decenii – centrul puterii se va muta semnificativ înspre est.

„Europa prima” și autonomia strategică a lui Macron

În timp ce Macron promovează conceptul de „autonomie strategică” – ideea ca Europa să acționeze independent de alte puteri – politicienii din Polonia și Slovacia, spre exemplu, consideră că garanțiile de securitate oferite de NATO și, prin extensie, de SUA, sunt mult mai convingătoare decât propunerea Franței.

Totuși, oricât de multă influență ar avea Europa centrală în privință gestionării crizei din Ucraina, vocea ei se face mult mai puțin auzită când vine vorba de probleme de altă natură.

Între timp, autoritatea morală a Varșoviei și Bratislavei câștigată prin ajutoarele oferite Ucrainei s-a mai degradat, după ce ele au ales să își închidă granițele pentru exporturile de cereale din Ucraina anul trecut în aprilie – o decizie care a enervat Kievul.

În ceea ce privește politica economică, Europa gândește tot mai mult în termenii lui Macron. Aici, apelul său pentru autonomie strategică s-a dovedit mult mai convingător.

Motivată de neîncrederea sa bine-cunoscută față de globalizare – și noile temeri legate de perturbarea lanțurilor de aprovizionare din cauza pandemiilor sau a haosului geopolitic – Franța vrea ca Europa să fie mai independentă.

Tensiunile dintre America și China, precum și posibilitatea unei noi administrații Trump la Casa Albă din 2025, au făcut ca și alte state europene să asculte cu atenție direcția impusă de Franța.

Macron a promovat ideea că Europa a fost „naivă” în felul în care a făcut afaceri cu restul lumii pentru că și-a ținut piețele deschise în timp ce partenerii ei economici nu i-au urmat exemplul.

Cu o nouă abordare de tip „Europa prima”, politicienii europeni dețin acum mai mult control asupra economiei. Ideea Franței ca Europa să aibă o politică industrială era cândva un tabu, dar acum a devenit o abordare larg acceptată.

Franța a căpătat un rol mult mai important în UE după ieșirea Marii Britanii, care se opunea de multe ori cu succes împotriva inițiativelor franceze. Acum, această misiune le revine aliaților ei din nordul Europei, precum Danemarca, Irlanda și Olanda, precum și Comisiei de la Bruxelles.

Însă, această alianță puțin sudată poate cel mult să dilueze planurile propuse de francezi și în niciun caz să le prevină cu totul.

Decăderea Germaniei: Scholz, „dispărut în acțiune”

Marea Britanie nu este singurul jucător care lipsește de la masa liderilor UE. Cel mai surprinzător membru absent este Germania: Scholz este considerat „dispărut în acțiune” pe scena europeană.

O coaliție dificil de gestionat, din care fac parte și Verzii de stânga și liberalii, a scăzut capacitatea lui Scholz de a cădea la înțelegere cu Bruxelles-ul. „Coaliția germană se mișcă mai încet decât dezbaterile din UE”, a remarcat un oficial de top de la Bruxelles.

Probabil cele mai mari beneficiare ale unei Europe fără un lider clar au fost instituțiile centralizate ale UE de la Bruxelles. Sub comanda Ursulei von der Leyen, Comisia Europeană a acumulat mai multă putere decât a avut vreodată în trecut.

Mașinăria administrată de 32.000 de funcționari europeni a reprezentat de mai mult timp o forță formidabilă de reglementare. Dar, acum, ea are capacitatea de a influența tot mai mult domeniul politic și geopolitic.

Comisia Europeană poate controla acum mai bine bugetul UE și le poate dicta statelor membre în ce fel să cheltuie acești bani.

Ar putea fi cazurile Poloniei și Ungariei, care au fost private de niște fonduri europene din cauza politicilor interne care au afectat statul de drept, semne ale emergenței unei Europe federale – un superstat european?

Pentru țări precum Polonia și Ungaria – poate că da. Puterea Comisiei Europene este, totuși, una limitată și este nevoie de participarea altor capitale europene pentru ca Bruxelles-ul să își exercite puterea.

Odată ce alegerile din Parlamentul European se vor termina, atenția se va muta înspre America, în continuare principalul garantor de securitate al Europei și un contribuitor major la efortul de război al Ucrainei.

O victorie a lui Trump ar fi întâmpinată cu groază în Europa. Alegerile dintr-o țară aflată de cealaltă parte a oceanului față de Paris, Berlin și Varșovia vor conta atât de mult pentru viitorul Europei încât cu siguranță ele vor declanșa un val de critici la adresa arhitecturii puterii europene, care mai are mult de evoluat pentru a face față provocărilor vremurilor noastre.

Editor : Raul Nețoiu