REPORTAJ. Jurnal de trimis special
„I-au ucis! Au ucis francezi de-ai noştri! Erau francezi de-ai noştri. E grav! E grav!” - este plânsetul unei femei, în fața redacției Charlie Hebdo.
Trecuseră aproape 24 de ore de la atac. Ajung pe strada cu pe care este redacţia Charlie Hebdo, din centrul Parisului. Nu ai cum să ratezi intersecţia. Carele de televiziune ocupă prima bandă de circulaţie pe sute de metri, oameni cu flori şi lumânări merg în aceeaşi direcţie, ziariştii se mişcă agitaţi de colo-colo.
Mă opresc chiar în capătul străzii, acolo unde câţiva poliţişti cu arma la vedere blochează trecerea. Recunosc locul din imaginile filmate de pe acoperiş, difuzate pe Internet imediat după atac. Pare ireal: aici, în urmă cu nici o zi, a avut loc un masacru. Nu se mai văd urmele execuţiei în stradă, nu mai urlă sirenele ambulanţelor şi maşinilor de poliţie. E doar tăcere, spartă din când de un trecător indignat, frustrat sau speriat: „E dureros! E dureros! Sper că-i vor prinde înainte să o ia de la capăt”.
Trotuarul de la capătul străzii Nicolas Appert s-a transformat în loc de pelerinaj.
Oamenii vin cu flori, lumânări, fotografii şi, mai ales, cu pixuri şi creioane. Sunt pentru ziariştii şi angajaţii de la Charlie Hebdo. Pentru cei ucişi şi pentru supravieţuitori. Francezii încă mai cred în puterea simbolurilor, după asasinarea celor mai cunoscuţi caricaturişti ai ţării.
„Nu simt teamă, ci doar furie, revoltă”, spune o femeie și își întoarce fața, ca să-și ascundă lacrimile.
Le Figaro: "Libertatea asasinată". Şi un editorial intitulat rece: "Război". Dar nu război cu soldaţi pe front, ci război dus de asasini din umbră. Le Parisien ne asigură, însă, că teroriştii nu vor putea ucide libertatea şi, de asemenea, îndeamnă la unitate şi solidaritate.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Dincolo de solidaritate, francezii încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat. Cum le vor schimba atacurile viaţa. Iar semnele de întrebare îi acaparează cu totul atunci când în sudul Parisului se aud din nou împuşcături pe stradă.
E tot joi, 8 ianuarie, şi emoţia de la Charlie Hebdo e înlocuită cu incertitudinea. Jurnaliştii adunaţi în faţa redacţiei se repliază. Se schimbă registrul. Nu se mai vorbeşte doar de comemorare, ci de repetarea scenariului din ajun. Cei doi asasini, fraţii Cherif şi Said Kouachi, sunt încă în libertate. Temerile sunt confirmate pe măsură ce informaţiile curg în avalanşă: doi poliţişti sosiţi la locul unui accident rutier au fost împuşcaţi de un individ rămas neidentificat. Nimeni nu ştie, deocamdată, dacă e unul dintre fraţii teorişti, un complice sau alt atacator.
După împuşcături, bărbatul reuşeşte să fugă. Parizienii îşi păstrează calmul şi sângele rece. Sunt mai precauţi, dar nu panicaţi. Pe străzi, în pieţe, la metrou e în continuare lume.
„Nu înţeleg. Franţa trece printr-o perioadă foarte tensionată. Nu înţeleg. Nu înţeleg ce se întâmplă”, mărturisește un tânăr.
Câteva ore mai târziu, presa franceză anunţă că unul dintre poliţiştii împuşcaţi în cursul dimineţii a murit din cauza rănilor. Era o tânără de 26 de ani, la început de carieră. Poliţista nu a avut nicio şansă în faţa atacatorului, care a tras rafală după rafală cu o armă automată.
Vestea morţii femeii creşte neliniştea în capitala Franţei. O nouă zi cu victime şi atacatorii sunt în continuare liberi.
Începe vânătoarea de terorişti. Fraţii Kouachi sunt căutaţi în localităţile de la marginea Parisului. Ies la iveală poveşti despre ei: doi orfani, adepţi ai extremismului islamic, născuţi şi crescuţi în periferiile Parisului şi antrenaţi în tabere jihadiste. Aproape de redacţia Charlie Hebdo, intru în vorbă cu un tânăr. Vreau să ştiu ce cred francezii. Îmi spune calm că i-a cunoscut pe Cherif şi Said Kouachi, că au crescut împreună în orfelinat. „Erau oameni cât se poate de normali, oameni de treabă. Eram prieten cu ei, jucam fotbal cu ei, ne înţelegeam bine”, îmi spune Miroslav Simonovici.
Solidaritatea cu jurnaliştii Charlie Hebdo cuprinde şi comunitatea musulmană din Franţa. Oamenii fac diferenţa între Islamism şi terorism.
„Aceşti indivizi nu au nimic de-a face cu Islamul. Nu-i reprezintă pe musulmani. Sunt criminali, sunt barbari, sunt laşi”, spune indignat un tânăr.
Încă din seara atacurilor din 7 ianuarie, Piaţa Republicii din Paris e locul de adunare al celor care se numesc acum Charlie.
Sintagma "Je suis Charlie" a devenit mai mult decât un motto sau un slogan în Franţa. S-a transformat într-o mişcare uriaşă de solidariate.
„Nu-i putem lăsa pe oameni să ucidă în numele Islamului, pentru că Islamul nu înseamnă acest lucru. Sunt musulman şi de aceea vă spun asta”, îmi declară un bărbat.
Mesaje de condoleanţe vin din toată lumea, iar în faţa redacţiei Charlie Hebdo ajung şi oficiali străini.
„Suntem impresionaţi de felul în care poporul francez, autorităţile franceze fac faţă acestei situaţii. Suntem foarte sensibili la toate acţiunile de solidaritate întreprinse în Franţa”, mărturisește Rolf Einar, ambasadorul Norvegiei la Paris.
Ziua de 8 ianuarie se încheie cu multe semne de întrebare, dar cu un vădit sentiment de unitate şi compasiune. S-au stins luminile la Turnul Eiffel în zi de doliu naţional în Franţa.
E vineri, 9 ianuarie. Se fac două zile de la atentat şi toată lumea aşteaptă veşti de la autorităţi. Poliţia caută acum trei indivizi. S-a stabilit că nu fraţii Kouachi sunt responsabili pentru uciderea poliţistei, în ajun. E căutat un al treilea bărbat înarmat, a cărui fotografie rulează fără încetare pe posturile franceze de televiziune. Parizienii sunt sfătuiţi să fie vigilenţi şi să alerteze poliţia. „De astăzi, suntem în război împotriva unui rău care tot revine: terorismul”.
Începe o zi tensionată. Autorităţile sunt reţinute în a oferi detalii despre vânătoarea teroriştilor. Dar presa franceză începe un maraton al ştirilor. Pe surse, informaţiile sunt anunţate aproape în timp real. Francezii văd la televizor buletine de ştiri care seamănă din ce în ce mai mult cu un film de acţiune. Fraţii Kouachi au fost identificaţi într-o localitate aflată în nord-estul Parisului. Cu o maşină furată, încearcă să revină în Capitală. Urmăriţi de poliţie, cei doi se refugiază într-o tipografie dintr-un sat cu opt mii de locuitori. Nimeni nu ştie dacă în clădire sunt şi muncitorii sau dacă atacatori au luat ostatici. Şi, când toţi ochii erau atinţiţi spre acest loc, apare o nouă informaţie:o altă luare de ostatici e raportată într-un magazin de la marginea Parisului.
„Dacă sunt îngrijorat? Da! Mai ales că, în aceste clipe, într-un magazin al comunităţii evreieşti are loc o luare de ostatici”, îmi spune un francez.
Apar informaţii despre noi victime, atât în tipografie, cât şi în magazinul unde 19 oameni sunt ţinuţi captivi. Situaţia pare scăpată de sub control. În jurul magazinului cu specific evreiesc este instalat un perimetru de securitate. Jandarmii şi trupele speciale iau poziţie şi sunt gata de asalt. Ceva mai departe, zeci de ziarişti urmăresc orice mişcare şi transmit în direct în toată lumea.
Câteva şcoli au fost închise, cu elevii blocaţi în interior. Nimeni nu iese, nimeni nu intră.
Situaţia de criză durează câteva ore. Punctul culminant vine cu puţin înainte de ora 5 după-amiaza. Fraţii Kouachi ies din tipografie şi deschid focul asupra forţelor de securitate. Sunt ucişi pe loc. Un poliţist e rănit. Câteva minute mai târziu, atenţia se mută la magazinul evreiesc, unde jandarmii pătrund în forţă şi eliberează un grup de ostastici. Se aud explozii şi împuşcături. Atacatorul e ciuruit. În interior, poliţiştii descoperă patru cadavre. Ostaticii eliberaţi spun că toţi patru au fost executaţi de atacator în momentul în care a pătruns în magazin.
Criza se încheie, francezii fac bilanţul: 17 oameni ucişi în trei atacuri, în doar două zile.
Apar şi întrebările: puteau fi prevenite aceste atentate? Cine trebuie să răspundă? Ce trebuie schimbat în Franţa pentru ca astfel de tragedii să nu se mai repete? După o zi ruptă parcă din scenarii de Hollywood, francezii aşteaptă răspunsuri. Rămân, însă, uniţi şi se mobilizează pentru o demonstraţie de solidaritate.
Duminică, 11 ianuarie: ziua marşului împotriva terorismului.
Aproape două milioane de oameni se adună în Piaţa Republicii şi pe bulevardele din apropiere. Francezii vor să demonstreze că nu vor accepta teroarea. „O mână de oameni nu trebuie să destabilizeze lumea. Pentru că nu e vorba nici de culoare, nici de religie”, spune o participantă.
Marşul e deschis de jurnaliştii supravieţuitori de la Charlie Hebdo, urmaţi de aproape 50 de preşedinţi, premieri şi miniştri. Lumea întreagă e solidară cu Franţa.
„Vrem să trasmitem un mesaj acestor terorişti: nu-i vom lăsa să ne terorizeze, nu vom tăcea, suntem uniţi şi suntem mulţi”, spun pline de convingere două tinere.
- De ce aţi venit astăzi aici?
- Din solidaritate.
- Pentru a reprezenta Franţa, pentru libertatea de exprimare.
- Pentru Charlie! Pentru Republică!
Pentru câteva ore, toată lumea e Charlie, în amintirea jurnaliştilor publicaţiei de satiră. Dar francezii nu i-au uitat nici pe cei trei poliţiştii ucişi de terorişti. Preşedintele Francois Hollande le acordă, postmortem, titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare - cea mai înaltă distincţie a Franţei. Sute de oameni asistă în tăcere, cu ochii în lacrimi la ceremonia organizată la sediul Prefecturii din Paris.
Teamă, frustrare, indignare, emoţie, solidaritate. Francezii le-au trăit pe toate în doar câteva zile, dar spun că nu se simt înfrânţi. Supravieţuitorii de la Charlie Hebdo merg mai departe. Revista va apărea săptămânal, ca de obicei.
Toată lumea, aici la Paris şi în întreaga Franţă, aşteaptă noul număr Charlie Hebdo. Va fi tipărit în trei milioane de exemplare.
Jurnaliştii nu s-au întors la locul masacrului pentru a pune cap la cap noul număr. Sunt găzduiţi în redacţia cotidianului Liberation şi primesc tot ajutorul de care au nevoie. Prima conferinţă de presă a celor de la Liberation, după atacuri, provoacă o adevărată busculadă la sediul ziarului. Sute de jurnalişti, francezi şi străini, încearcă să ajungă cu microfonul în faţă. Camerele sunt pregătite din mers, operatorii se luptă să stea în picioare şi să filmeze.
„Jurnaliştii vor continua ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta înseamnă că ne aşteptăm publicul, asteptăm opinii, ne aşteptăm să ne facem treaba ca de obicei şi vrem să fim la fel de liberi ca până acum. (...) Acesta este răspunsul la atentat. Acesta este răspunsul la asasinate. Nu vom fi intimidaţi. Pur şi simplu!”, declară Laurent Joffrin, director la Liberation.
(Jurnalist cu experiență în politica externă, Raluca Lunculescu lucrează la Digi24 din 2012. Zilele acestea ea se află în Grecia, unde va relata despre alegerile spre care se îndreaptă toată atenția Europei. Urmăriți-i relatările pe Digi24 și digi24.ro)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
