Orașul Mariupol era condamnat la distrugere. Bombardamentele rusești necruțătoare transformaseră străzile în ruine și curțile în cimitire. Dar la câțiva metri sub pământ, în localitatea din sud-estul Ucrainei, o poveste de dragoste înflorise, relatează BBC.com.
Valeria Subotina, în vârstă de 33 de ani, se adăpostise în uriașa oțelărie Azovstal, ultima fortăreață a orașului, înconjurată de forțele ruse în primăvara anului 2022.
Ea se refugiase într-unul dintre zecile de adăposturi antiaeriene din epoca sovietică, construite pentru a rezista unui război nuclear, adânc sub uzină.
„Cobori o scară aproape prăbușită, treci prin pasaje și tuneluri și mergi din ce în ce mai jos. În cele din urmă, ajungi la acest cub de beton, la o cameră”, spune Valeria.
În buncăr - alături de soldați și civili - Valeria lucra în brigada Azov a armatei, ca ofițer de presă, comunicând presei din toată lumea ororile înfăptuite sub asediului Rusiei de luni de zile.
Acolo se afla și logodnicul ei, Andrei Subotin, un ofițer al armatei ucrainene în vârstă de 34 de ani, care apăra uzina.
Cei doi se cunoscuseră la locul de muncă - Agenția de Grăniceri Mariupol - cu aproximativ trei ani înainte de asediu.
Când Andrei a cunoscut-o pe Valeria, a fost dragoste la prima vedere.
„Era special, simțeam multă căldură sufletească în preajma lui”, spune Valeria. „A fost întotdeauna amabil și nu a refuzat niciodată să ajute pe cineva”.
Andrei a fost un optimist, spune ea. A știut să fie fericit și a găsit bucurie în lucruri mărunte: vremea însorită, zâmbetele oamenilor, compania prietenilor.
„În prima zi în care ne-am întâlnit, mi-am dat seama că Andrei era foarte diferit de ceilalți”.
În trei luni, s-au mutat împreună, închiriind o casă mică cu un etaj și grădină, în Mariupol. Cuplul a început să-și construiască o viață împreună.
„Am călătorit mult, am mers la munte, ne-am întâlnit cu prieteni”, spune Valeria. „Am pescuit împreună și am petrecut mult timp în aer liber. Am mers la teatre, concerte și expoziții. Viața era plină”.
Au decis să se căsătorească și visau la o nuntă mare, la biserică, cu familia și prietenii.
Valeria și-a părăsit slujba și a început să-și cultive latura creativă, scriind și publicând poezii despre începutul luptei acerbe cu Rusia, la Mariupol.
„Cu câțiva ani înainte de invazia Rusiei am fost cu adevărat fericită”, își amintește ea. Totul s-a schimbat în februarie 2022.
Primăvara adusese soarele în grădina Valeriei și a lui Andrei, și apăreau primele flori.
„Începeam să mă bucur de primăvară”, spune Valeria „Știam despre amenințările lui Putin, și ne-am dat seama că va fi un război, dar nu am vrut să mă gândesc la asta”.
Cu câteva zile înainte de 24 februarie, ziua în care a început invazia pe scară largă, Andrei i-a cerut Valeriei să părăsească orașul. Ea a refuzat.
„Știam că orice s-ar întâmpla, trebuie să fiu la Mariupol, trebuie să-mi apăr orașul”.
Câteva săptămâni mai târziu, amândoi erau în subteran, în buncărele uzinei Azovstal. Au putut să se vadă doar ocazional, dar atunci au fost momente de „fericire pură”.
În acel moment, Mariupol se apropia de o catastrofă umanitară.
Loviturile armatei ruse asupra infrastructurii au tăiat sursele de apă și energie electrică în anumite părți ale orașului. Apoi au început să lipsească alimentele. Casele și clădirile civile, de asemenea, fuseseră distruse.
Pe 15 aprilie, o bombă foarte puternică a fost aruncată asupra fabricii. Valeria a scăpat cu viață.
„Am fost găsită printre cadavre, singura în viață. „Pe de o parte, un miracol, dar pe de altă parte, o tragedie teribilă”.
A trebuit să petreacă opt zile într-un spital subteran impovizat în uzină, cu comoție cerebrală severă. „Mirosul de sânge și putregai era peste tot”, povestește ea.
„Era un loc foarte înfricoșător, în care camarazii noștri răniți, cu membrele amputate, zăceau peste tot. „Nu au putut primi ajutor adecvat, deoarece erau foarte puține materiale medicale”.
Andrei a fost profund îngrijorat pentru Valeria, după ce a fost rănită, și a început să planifice o nuntă chiar acolo, în buncăr.
„Părea că se grăbea, de parcă n-am mai fi avut timp”, spune Valeria.
„A făcut două verighete din folie de tablă cu propriile mâini, și m-a rugat să mă căsătoresc cu el. Desigur, am spus da.
„El a fost dragostea vieții mele. Iar inelele noastre din folie de tablă au fost perfecte”.
Pe 5 mai, cuplul a fost căsătorit de un comandant staționat la fabrică. Au avut o ceremonie în buncăr, purtând uniformele ca ținută de nuntă.
Andrei i-a promis soției sale că vor avea o nuntă pe măsură când se vor întoarce acasă, cu verighete adevărate și o rochie albă.
Două zile mai târziu, pe 7 mai, a fost ucis în luptă, la oțelărie, în urma unor bombardamentele rusești.
Valeria nu a aflat imediat despre asta.
„Oamenii spun adesea că simți ceva în interior când o persoană dragă moare. Dar eu, dimpotrivă, eram bine dispusă. Eram căsătorită și îndrăgostită”.
„Am fost mireasă, am fost soție, iar acum sunt văduvă. Cel mai înfricoșător cuvânt”, spune ea. „Nu am putut reacționa așa cum mi-am dorit în acel moment. Camarazii mei au fost mereu prin preajmă. Au stat lângă mine, au dormit lângă mine, mi-au adus mâncare și m-au sprijinit”, povestește Valeria. „Puteam să plâng doar când ei nu se uitau la mine”.
La un moment dat, a simțit că frica de a fi în zona de război a fost estompată de durerea ei.
„Nu mi-a mai păsat... Înțelegi doar că sunt mult mai mulți oameni care te așteaptă în lumea de dincolo, dacă există, decât sunt aici, cu tine”.
Soldații ucraineni de la Azovstal s-au predat în cele din urmă pe 20 mai. Valeria s-a trezit printre cei 900 de prizonieri de război, capturați de armata rusă din Mariupol.
„Ne uitam prin ferestrele autobuzului la acele clădiri pe care le-am iubit, la acele străzi pe care le cunoșteam atât de bine. „Au distrus și ucis tot ce am iubit – orașul meu, prietenii, pe soțul meu”.
Valeria a supraviețuit captivității de 11 luni în Rusia, și a povestit despre tortură și abuz. Andrei a apărut adesea în visele ei.
În aprilie anul trecut, ea a fost eliberată în cadrul unui schimb de prizonieri, iar acum este înapoi în Ucraina.
Este greu de spus câți oameni au fost uciși în urma bombardamentelor rusești asupra orașului Mariupol, dar autoritățile locale spun că numărul depășește 20.000.
Potrivit ONU, 90% din clădirile rezidențiale au fost avariate sau distruse, iar cadavrele sunt încă sub dărâmături.
Din câte știe Valeria, cadavrul soțului ei a rămas în oțelăria Azovstal, din orașul acum ocupat de ruși.
Uneori, spune ea, se uită la cer și îi vorbește.
Editor : Liviu Cojan
