Parteneriatul Putin-Lukașenko, începutul sfârșitului. Zapad-2017, „mahmureala de după petrecere”

Zapad-2017, cel mai mare exercițiu militar al Rusiei de la sfârșitul Războiului Rece, a revelat faptul că parteneriatul ruso-belarus pare a naviga în prezent prin ape tulburi. Opinia îi aparține jurnalistului RFE/RL Brian Whitmore.

Lui Vladimir Putin i se mai spune și „Țarul”. În ultimul deceniu, președintele belarus Aleksandr Lukașenko a fost numit, ca exponent de politică externă post-sovietică, „Ultimul Dictator al Europei”. Cu sau fără porecle, cert este că cei doi șefi de stat au un exces semnificativ de egocentrism, ceea ce face ca relațiile diplomatice să fie mereu umbrite de iminența unor scântei.

Brian Whitmore îl vede pe liderul de la Kremlin în rolul „împăratului”, iar pe omologul său din Belarus în rolul „jucătorului”.

Împăratul înțelege relația ca fiind imperială, „dar jucătorul o vede ca fiind tranzacțională”, scrie Whitmore. Continuăm firul logic: împăratul se așteaptă să primească loialitate necondiționată, „jucătorul ia banii, practică fidelitatea, dar până la urmă ajunge să facă doar ceea ce-i place”. O astfel de alianță nu poate fi decât stranie și, de multe ori, seamănă cu un „mariaj disfuncțional”, unul în care cuvintele de supraviețuire sunt: „co-dependență”, „comoditate reciprocă” și „inerție”.

Timp de 17 ani, acest fel de alianță Putin-Lukașenko a rezistat într-un fel sau altul, dar este greu de spus dacă va reuși să mai continue pentru încă o decadă. Dacă există un lucru pe care exercițiile Zapad-2017 l-au ilustrat cu maximă claritate, acela este faptul că așa-zisul „parteneriat strategic” dintre Vladimir Putin și Aleksandr Lukașenko se află „sub o presiune crescută”.

Brian Whitmore aduce în discuție o observație de nuanță făcută de analistul Andrew Wilson într-un raport recent al Europea Council of Foreign Relations. Wilson spune că Vladimir Putin a vrut să folosească Zapad ca o formă de „diplomație rusească heavy metal”, prin care trebuia să își demonstreze „măreția militară” față de NATO și față de țările din vecinătatea imediată a Rusiei.

O altă ruptură de armonie între Rusia și Belarus s-a produs în legătură cu aspectul organizatoric al exercițiului militar, semnalează Whitmore. În timp ce Kremlinul, cu luneta bine calibrată propagandistic în presa internațională, a vrut să manevreze în scopuri de PR politic scenariul unui cal Troian militar pe care ar fi intenționat să îl folosească pentru a tatona periculos granița baltică a Alianței Nord-Atlantice, Lukașenko a militat pentru transparență și pentru evitarea oricărei tensiuni în relația cu NATO.

„Și, după cum circulă vorba prin târg, Kremlinul nu a fost mulțumit”, notează jurnalistul.

Apoi, un alt aspect de bruiaj în cooperarea ruso-belarusă a vizat atitudinea celor doi șefi de stat, ipostaziată pe mai multe direcții instituționale, pe durata Zapad-2017. Nici Putin, nici șeful Ministerului Apărării, Serghei Șoigu, nu au vizitat poligoanele din Belarus. La fel a procedat și Aleksandr Lukașenko. În ceea ce privește liderii militari ruși, aceștia au refuzat să rămână la cina ceremonială de la sfârșitul exercițiilor.

Iar ca distanțarea polilor politici dintre Moscova și Minsk să primească o patină izbitoare, la puțin timp după finalizarea Zapad-ului, președintele Belarusului – nefiind prima oară într-o asemenea expunere de înclinație pro-europeană – „și-a manifestat public dorința de a îmbunătăți relațiile cu Occidentul”.

Răspunsul cancelariilor UE n-a întârziat: în premieră, Aleksandr Lukașenko a fost invitat la summitul Parteneriatului Estic de la Bruxelles, pe 24 noiembrie, „fără restricții”.

„Petrecerea (Zapad-2017, care ar fi trebuit să demonstreze utilitatea parteneriatului Rusia-Belarus – n.r.) nu a decurs conform planului. Și acum vine mahmureala”, conchide Brian Whitmore.