Voluntar român în Lesbos, despre infernul din 21 octombrie: Nu pot descrie ce am văzut. O mare de folii de supravieţuire, oameni urlând
Dintre cei peste un milion de refugiaţi ajunşi în Europa în 2015, aproximativ 150.000 au venit prin insula Lesbos. Oamenii au mers pe jos zeci de kilometri până la Mytilini, capitala insulei. Ca să le facă drumul mai uşor, câţiva localnici au înfiinţat o tabără de tranzit, în parcarea unui club. De atunci, voluntari din toată lumea s-au alăturat acestei iniţiative. Printre ei se afla şi Alina Petcu, singura româncă de acolo.
Alina Petcu: „Uneori merg pe stradă şi am flash-uri din imaginile de acolo, de la chestii simple, o pereche de încălţări sau un copil... „
După mai mulți ani în care a lucrat într-o bancă, Alina Petcu a demisionat și s-a înscris la un curs de jurnalism. De atunci a început să fie mai atentă la tot ce se întâmplă în lume, iar criza refugiaților a fost evenimentul care a impresionat-o cel mai mult. A hotărât să se implice şi s-a îmbarcat în experienţa care avea să-i schimbe, cu adevărat, viaţa. La 46 de ani, Alina Petcu a făcut pentru prima dată voluntariat într-o tabără de refugiaţi.
Liviana Tane, jurnalist: „Cele mai bune lecţii sunt cele pe care le înveţi experimentând, sunt lecţiile care te scot din manual, iar Alina mi se pare că a avut curaj să iasă din manual”.
Înainte de plecare, românca s-a documentat şi a făcut un curs de prim ajutor. Când a ajuns în Grecia, ştia deja ce are de făcut.
Alina Petcu: „Chiar dacă nu scrie nicăieri, e foarte important să nu-i încurci pe ceilalţi, orice ai face tu”.
Colegii ei voluntari proveneau din toată Europa. Lucrau în ture şi asigurau mâncare, transport, îmbrăcăminte şi consiliere.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Alina Petcu: „Gândiţi-vă că veneau uneori şi peste 2000 de refugiaţi, care erau peste tot pe străzi, pe lângă şcoală, în curtea şcolii, ei veneau cu bărcile, erau obosiţi, erau uzi, flămânzi, nedormiţi. Cu încălţările era cea mai mare problemă, pentru că de multe ori nu ajungeau şi dacă era soare afară, efectiv îi trimiteam să se usuce la soare. Cei care rămâneau peste noapte - uneori nu încăpeau în corturi şi dormeau şi pe jos, afară sau peste drum de tabără, pe trotuar, de-a curmezişul, noi puneam nişte chestii luminoase ca să ştie maşinile să ocolească”.
Deşi cei mai mulţi refugiaţi nu vorbeau limba engleză, Alina a aflat totuşi poveştile lor.
Alina Petcu: „Unii erau chiar programatori, erau medici, farmacişti, profesori universitari, toate meseriile cred că erau acoperite. Efectiv trebuie să îşi accepte situaţia de refugiat şi să primească sendviciul ăla şi o jumătate de sticlă de apă, indiferent de ce-au avut înainte”.
Chiar dacă au pierdut tot ce aveau, refugiaţii nu cereau mare lucru. Căutau un loc în care să le fie respectat dreptul la viaţă.
Alina Petcu: „Am avut o fată siriancă, plângea şi îmi spunea: vreau să fiu tratată ca o fiinţă umană sau într-o noapte o altă refugiată ne-a spus că este farmacistă, la un moment dat a căzut generatorul, adică s-a făcut întuneric în toată tabăra şi efectiv şi-a dus mâinile la urechi şi la cap şi a zis: nu şi aici! Nu şi aici! Şi ne-a zis: eu de doi ani nu am lumină acasă, nu vreau să găsesc chestia asta şi în Europa. Cred că vor ceva complet diferit, vor o viaţă normală, liniştită”.
Alina Petcu nu va uita prea curând ziua de 21 octombrie. A văzut infernul cu ochii ei, după ce un vas cu 300 de refugiaţi nu a mai ajuns la mal.
Alina Petcu: „Nu pot sa descriu în cuvinte ce am văzut. O mare de folii din acelea de supravieţuire, oameni plângând, urlând. Am luat un bebeluş în braţe - am dat nas în nas cu mama lui şi erau complet uzi, toţi şi terifiaţi. Nici nu mai ştiu în ce limbă am vorbit sau dacă am vorbit, l-am schimbat rapid, inclusiv pampers, mama lui a vrut să îl ia în braţe, am dat-o la o parte pentru că şiroia apa din lucrurile ei, i-am zis să se schimbe. Am rămas cu copilul în braţe jos pe pietre, de jur împrejur era un vacarm de nedescris, cu salvări, veniseră şi alte echipe de voluntari, copilul plângea, urla cât putea şi am început să-i cânt. M-am aplecat deasupra lui să-i cânt, a fost prima idee care mi-a venit, m-am trezit că-i cânt „Mulţi ani trăiască" şi a închis ochii, i-a alunecat capul într-o parte şi nu pot să vă spun ce am simţit”.
A fost prima dată când tânăra s-a simţit neputincioasă.
Alina Petcu: „După ce am stabilizat primul grup de naufragiaţi am reuşit să respirăm un pic şi a venit o altă barcă cu naufragiaţi salvaţi, în timp ce ne ocupam de ei a mai venit una şi apoi încă una. Şi la un moment dat stăteam cu o voluntară, undeva între mese, plângeam amândouă şi ne întrebam de ce nu se opreşte, când se mai opreşte. Trebuie să-ţi recunoşti foarte bine limitele în asemenea situaţii, pentru că fie poţi să provoci o nenorocire unui om, fie îi încurci pe ceilalţi şi nu poţi să amâni. Faci atunci ce e de făcut”.
Iuliana Alexa, redactorul şef al unei reviste: „E traumatizant să te întâlneşti cu oameni care au avut la rândul lor pierderi în familie, cu copii orfani şi sentimentul de neputinţă şi de lipsă de control poate fi foarte traumatizant. Alina cred că are această rezilienţă, cum spun psihologii, adică rezistenţă la stres şi de revenire în urma stresului”.
Liviana Tane, jurnalist: „Nu mi-am imaginat nicio secundă că într-un om atât de modest, atât de liniştit, atât de la locul lui se ascunde atâta determinare şi atâta curaj, de fapt. Să faci lucrurile pe care le face Alina cred că necesită mult curaj”.
După acea noapte, voluntarii au început să primească la rândul lor, consiliere psihologică. Mulţi dintre ei, sunt de atunci, alţi oameni.
Alina Petcu: „Îi văd pe oameni altfel şi uneori aici sunt surprinsă că oamenii nu se ajută mai mult.
Analizând un pic după ce s-a terminat experienţa asta mi-am dat seama că e foarte important să ştii să faci ceva, să ştii o limbă străină, pentru că în cazul în care se întâmplă ceva şi trebuie să o iei de la zero în altă parte, cei care au deja o bază se vor descurca primii”.
Recent, Alina Petcu s-a intors în ţară. Strânge donaţii pentru refugiaţi şi vrea să plece din nou în Grecia, pentru că îşi doreşte să ajute victimele unui război absurd care pare că nu se va sfârşi prea curând.
Alina Petcu: „Una e să ştii că se întâmplă nişte lucruri şi alta e să participi la ele, să le vezi de aproape. Cred că noi ne gândim prea puţin la cei care au nevoie de noi. Noi oamenii, în general”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
