SĂPTĂMÂNA SUB LUPĂ. Conflictele arabo-israeliene din 1948 până în 2008

Nou stat Israel, înființat la 14 mai 1948, după declararea independenţei, a devenit ţinta atacurilor armate din partea populatiei palestiniene şi a arabilor din Egipt, Siria şi Liban. S-au alăturat Transiordania şi Irakul. Şi credeau ca vor învinge foarte usor micul stat izolat. Dar Israelul câștigă şi îşi extinde teritoriul, depăşind cu mult partea acordată de ONU. Cu excepţia Iordaniei, statele arabe au refuzat să permită palestinienilor refugiaţi să locuiască în afara taberelor ONU sau să le acorde cetăţenie.

În februarie 1955, Israelul a lansat o serie de raiduri împotriva cartierului general al forţelor egiptene din Gaza. Iar Egiptul şi-a dat seama că armata sa nu era în stare să ţină piept Israelului.

În septembrie 1955, Egiptul primește de la sovietici 320 de milioane de dolari şi 120 de avioane de luptă. Două luni mai târziu a fost semnat un acord de apărare între Egipt şi Siria, care va primi din partea Uniunii Sovietice un larg sprijin. Iar amestecul sovietic va schimba raportul de forţe stabilit după primul război mondial.

În 1956, Egiptul a naţionalizat Canalul Suez, deţinut în comun de Marea Britanie şi Franţa. În octombrie Israel a invadat Fâşia Gaza şi Peninsula Sinai, învingând forţele egiptene din zonă. Câteva zile mai târziu Marea Britanie şi Franţa ataca Egiptul. Deşi conflictul a fost de scurtă durată, Israelul s-a retras din teritoriile ocupate: Sinai şi Gaza.

În 1967, Egipt, Siria, şi Iordania şi-au asezat armatele la graniţa cu Israelul, şi o serie de state arabe au declarat stare de război. Dar în iunie 1967, Israelul lovește primul. Pe parcursul unei singure dimineţi, partida era câştigată: luată prin surprindere, aviaţia egipteană fusese distrusă la sol.

În următoarele 6 zile, Israelul înfrânge categoric Egiptul, Siria şi Iordania și ia înapoi de la Iordania tot ceea ce cucerise în 1948, mărindu-şi teritoriul de patru ori. Preia controlul asupra Cisiordaniei, Peninsulei Sinai, Fâşiei Gaza, Înălţimilor Golan din sud-vestul Siriei şi a întregului Ierusalim. Israelul spera să pornească pe calea păcii printr-un schimb de teritorii. Dar ţările arabe au refuzat categoric o astfel de soluţie.

În noiembrie 1967, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia nr. 242, care condiţiona instalarea unui proces de pace, de retragerea israelienilor din teritoriile ocupate. Israelul, Egipt și Iordania acceptă textul documentului, dar Palestina, sprijinită de Siria, îl respinge, considerând rezoluţia o jignire la adresa intereselor lor naţionale și au continuat să solicite în forurile internaţionale eliminarea statului Israel.

Israelul nu se mai retrage , iar arabii încep să sprijine din ce în ce mai mult Organizaţia de Eliberare a Palestinei, formată în anul 1964 în scopul formării unui stat Palestinian și urmează mai multe atacuri ale OEP din bazele sale din Iordania, Liban şi Siria, din Fâşia Gaza şi Cisiordania.

La 6 octombrie 1973, arabii atacă şi iau Israelul prin surprindere. Trupele egiptene şi siriene au presat trecerea dincolo de liniile de armistiţiu. Ruşii, hotărâţi să nu rămână în afara evenimentelor, au trimis ajutor Siriei, Irakului şi Egiptului. După 9 zile, Israelul a contra-atacat şi, traversând Canalul de Suez, a înconjurat trupele egiptene.

URSS stia că israelienii nu vor câştiga, iar principala preocupare a americanilor a fost să prevină un contra-atac israelian care ar fi determinat un răspuns puternic din partea sovieticilor.

Anii 80 marchează începutul Intifadelor. În 1996, Yasser Arafat devine primul preşedinte al Palestinei. În septembrie 2000, izbucnește cea de-a doua Intifadă. Iar în iulie 2006, un atac al tunurilor Hezbollah și o răpire a doi soldați israelieni, declanşează cel de-al doilea război din Liban.

În 1982, după tentativa de asasinare a ambasadorului israelian la Londra, Israel a încercat anihilarea OEP și atacă la 6 iunie bazele din Liban. Raidurile israeliene se transformă într-o invazie, trupele avansează prin sudul Libanului şi ajung la Beirut. După cucerirea Beirutului, OEP îşi reorganizează bazele în Tunisia. Israelienii s-au retras din Liban la sfârşitul lui 1985.

La sfârşitul anilor 80, palestinienii au iniţiat aşa numita Intifadă (revoltă), o campanie împotriva ocupaţiei din Fâşia Gaza şi Cisiordania care a combinat demonstraţii de masă, revolte şi acte de terorism. Intifada a pus armata israeliană în defensivă şi a forţat liderii militari să aloce resurse financiare semnificative pentru securizarea Fâşiei Gaza şi a Cisiordaniei.

În anii 90 se încearcă mai multe negocieri de pace. Acordurile de la Oslo din 1993 şi înţelegerile din 1994 şi 1995, acordă palestinienilor din Fâşia Gaza şi Cisiordania un nivel ridicat de autonomie. Astfel, se înfiinţează Autoritatea Naţională Palestiniană şi în anul 1996, preşedintele Organizaţiei penru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, a fost ales primul preşedinte. Iar dupa alegeri, ar fi urmat retragerea israeleienilor din orasele Cisiordaniei şi discuţiile despre statutul final al teritoriilor palestiniene.

In 1998, Israel şi Palestina semnează un acord prin care israelienii se angajau să se retragă din Cisiordania, iar palestinienii opreau atacurile teroriste şi eliminau din carta lor naţionlă distrugerea statului Israel. În noiembrie Israelul termina prima dintre cele trei etape de retragere planificate și se oprește, pretinzand că partea palestiniană nu şi-a respectat angajamentele asumate prin acord şi a înaintat condiţii suplimentare faţă de cele iniţiale pentru continuarea retragerii.

La Camp David, în Statele Unite, în toamna anului 2000, președintele american Bill Clinton încearcă să găsescă un compromis al situației încordate dintre Arafat și Ehud Barak, noul preşedinte israelian, care nu s-au înteles cum să-şi împartă teritoriul oraşului Ierusalim. Astfel, în septembrie 2000, izbucnește cea de-a doua Intifadă.

Palestina începe rezistența împotriva israelienilor în teritoriile ocupate şi atacuri teroriste în serie împotriva evreilor. Imediat, armata israeliană a crescut nivelul restricţiilor împotriva populaţiei palestiniene şi a adoptat o serie de tactici militare menite să securizeze regiunile cu violenţele.

În iulie 2006, un atac de artilerie al Hezbollah asupra comunităților Israelului de la frontiera de nord și o răpire transfrontalieră a doi soldați israelieni a declanșat cel de-al doilea război din Liban.

În mai 2008, Israelul a discutat un tratat de pace cu Siria pentru un an, cu Turcia ca mediator. Dar la sfârșitul anului, Israel intră într-un alt conflict: războiul din Gaza. A durat trei săptămâni și s-a încheiat după ce Israel, a anunțat un armistițiu unilateral. Hamas a anunțat încetarea focului cu propriile sale condiții: retragerea completă și deschiderea punctele de frontieră. Deși nicio parte nu a încetat complet focul, armistițiul a rămas stabil.