Un bărbat din Italia care a fost în comă după ce a fost lovit de o mașină în Roma, în 2019, și-a pierdut amintirile din ultimii 39 de ani. Mintea lui Luciano D'Adamo este „blocată” în data de 20 martie 1980. Pur și simplu 39 de ani de memorie s-au spulberat.
Luciano D'Adamo, 68 de ani, a fost lovit de o mașină în 2019 la Roma, unde locuiește. Când s-a trezit la spital, a crezut că se află în 1980, când avea 23 de ani: aproape 40 de ani dispăruseră din memoria sa.
Bărbatul de 68 de ani și-a amintit momentul în care s-a trezit din comă în spitalul Santo Spirito din Roma și a fost întrebat de medici ce rude să informeze privind starea sa de sănătate.
Relatarea lui
Iată relatarea pe care i-a făcut-o jurnalistului Walter Veltroni, de la cotidianul Corriere della Serra, despre experiența sa.
„Când medicul de la urgențe de la spitalul Santo Spirito din Roma m-a întrebat pe cine să sune să ia legătură cu familia mea, i-am spus să o sune pe mama. Fusesem lovit de o mașină al cărei șofer fugise de la fața locului. Mă lovise și mă izbise de o mașină parcată. Eram la pământ, cu fața pe asfalt. Îmi amintesc că îmi era foarte frig, tremuram și că un carabinier m-a acoperit cu haina lui. I-am dat doctorului numărul mamei mele, 3381270. El m-a corectat: „063381270”. Ea nu sună din afara Romei, am obiectat eu. El s-a uitat la mine, surprins.
I-am spus că mă numesc Luciano D'Adamo și că locuiesc în Monte Mario. Îi spusesem anul nașterii mele, 1956. Totul fusese perfect. Aveam douăzeci și trei de ani și voiam să ies rapid din spital, nu aveam vânătăi grave, ci doar o mică confuzie în cap.
Trebuie să fie din cauza loviturii, m-am gândit eu.
Doctorul m-a întrebat dacă sunt căsătorit. I-am răspuns că voi fi peste patru luni, pe 20 iulie. Logodnica mea are 19 ani, am adăugat. S-a uitat, surprins, la fișele medicale și a zâmbit: „Wow, felicitări”. Eu nu înțelegeam de ce naiba era de râs.
Apoi mi-a spus că e cineva care vrea să mă vadă. Am crezut că e mama. În schimb, a intrat o doamnă și mi-a spus: „Bună, Luciano, ce mai faci?”
Acum, cine e asta? Mă uit la doctor, interzis. El se uită la ea, ea se uită la el. Ne uităm unul la altul, dar totul e ciudat. El îi face semn să iasă și îmi spune că au greșit camera. Eu obiectez, că mi-a spus Luciano. Dar el replică prompt că mai era unul internat, întâmplător, și că îl chema exact ca pe mine. Ciudat, m-am gândit eu.
După o vreme a intrat un băiat care, agitat, mi-a spus: „Bună, tată, ce mai faci?”.
Ăsta e nebunul, m-am gândit. Trebuie să fi avut treizeci de ani, cum ar putea fi fiul meu când eu am douăzeci și trei de ani? Scoate din buzunar o chestie pe care avea niște fotografii, pe care mi le arată. Nu recunosc niciuna dintre ele, nu înțeleg cine este și despre ce îmi vorbește. Mă întreb doar unde este rola de film de la aparatul acela miniatural. Poate că și el a greșit camera.
Cine e bărbatul din oglindă?
Dar a doua zi mă fac să mă mișc și mă duc la baie. Trec pe lângă oglindă și mă uit la persoana care apare. Este un domn în vârstă, nu eu. Este o altă persoană. Am scos un țipăt, au venit asistentele și au încercat să mă calmeze.
Eram terorizat, părea un film de groază. Mi-au explicat că eram în 2019. Dar cum era posibil? Pentru mine era 20 martie 1980. Îmi aminteam perfect. Îmi încheiasem tura la Fiumicino, unde lucram, mă întorsesem acasă, apoi ieșisem și o mașină mă lovise la Monte Mario”, a mai spus D'Adamo.
Doctorii i-au explicat apoi lui D'Adamo că era anul 2019, dar pentru el părea imposibil - căci, pentru victima accidentului, încă era 20 martie 1980.
A realizat că pierduse 39 de ani de amintiri și nu-i venea să creadă că ar putea avea 60 de ani.
„Doctorii nu puteau explica ce mi se întâmpla, i-au spus doamnei și băiatului că va trece, că tot ce trebuia era multă răbdare. Dar nu-mi aminteam nimic din acei treizeci și nouă de ani. Nu faptele, nu lucrurile pe care le trăisem, nu oamenii. Era ca și cum nu i-aș fi trăit. Aveam încă douăzeci și trei de ani, cu siguranță nu peste șaizeci. Nu-l cunoșteam pe tipul din oglindă, nu eram eu. Medicii nu-și puteau explica ce mi se întâmplă”.
Memoria e încă blocată
De atunci au trecut alți cinci ani, am avut multă răbdare, dar nu s-a întâmplat nimic. Memoria mea este încă blocată în acea zi din martie 1980 și nu se va clinti de acolo. Uneori îmi dau seama, chiar și astăzi, că fac lucruri ca un copil. Urc, ca atunci, treptele trei câte trei și apoi mă opresc. Nu doar pentru că nu mai am suflu, ci pentru că îmi spun că nu pot și nu trebuie să fac asta.
Doamna aceea drăguță îmi explicase că accidentul avusese loc cu aproape patruzeci de ani mai târziu decât credeam eu. În timp ce vorbea cu mine, am început să mă holbez în ochii ei și am spus doar: „Tina...”. Era ea, fata de 19 ani la care mă duceam în dimineața accidentului, cel puțin a accidentului „meu”. Mi-a arătat fotografiile de la nunta noastră și, încet-încet, mi-am reconstruit viața, viața noastră, împreună. Care pentru mine este un hău”.
D'Adamo a spus că încă nu și-a recăpătat încă amintirile din ultimii aproape 40 de ani, dar a mers la o clinică specializată și a constatat progrese.
Doar niște flash-uri
El și soția sa au pregătit dosare în care au documentat aniversările și alte momente importante în încercarea de a-i trezi memoria, dar D'Adamo a dezvăluit că acestea revin doar uneori „sub forma unor flash-uri”.
A trăit cele mai intense flash-uri cu două amintiri clare ale nașterii celor doi fii ai săi, Simone și Marco.
„Fiecare detaliu mi-a revenit în minte, le-am retrăit, nu doar mi le-am amintit. Memoria mea este ca un tonomat, unul din acelea din verile anilor șaptezeci. Pui suta de euro, discurile se învârt, se învârt, până când se opresc și doar unul coboară pe platan pentru a fi ascultat”, a adăugat el.
Uimit de smartphone și GPS
D'Adamo încă se obișnuiește cu ideea că are un fiu de 30 de ani, mai în vârstă decât era el în 20 martie 1980, ultima zi pe care și-o amintește – și este uimit de smartphone-uri și GPS pe măsură ce se familiarizează cu o lume complet nouă.
„La un moment dat am văzut că era o cutie neagră și nu înțelegeam ce era. Apoi soția mea a apăsat un buton și am realizat că era un ecran de televizor”, a spus el.
După cinci ani, acesta încă lucrează cu doctorii și familia pentru a reconstitui timpul pierdut, construind noi relații cu soția, fiul și nepoții săi, și reintegrându-se încet în 2024. Astăzi, el spune că încă întâmpină provocări.
„Uneori spun că mi-ar plăcea să zbor cu avionul, nu am făcut-o niciodată. Soția mea îmi spune: „Despre ce vorbești? Am fost împreună la Paris”. Iar eu îi răspund: „Tu ai fost acolo, eu nu.””, a declarat el pentru presa italiană.
Redescoperă lucruri
Au fost multe lucruri pe care a trebuit să le redescopere. Luciano a fost un fan de o viață al echipei AS Roma – dar s-a trezit fără să aibă idee cine este Francesco Totti sau despre titlurile câștigate în 1982-83 și 2000-01. Nu își amintește atacurile din 11 septembrie sau anii lui Berlusconi la putere.
Luciano a trebuit să accepte, într-o anumită măsură, că nu mai este tânăr.
Nu a primit nicio despăgubire pentru accident și nici nu are vreo idee clară despre ce s-a întâmplat exact. Șoferul care l-a lovit și a fugit nu a fost niciodată găsit.
„Nu sunt fericit. Nu pot fi. Am aflat că mama mea a murit și nici măcar nu-mi amintesc când am fost la înmormântarea ei. Unul dintre frații mei, suntem patru rămași, nici măcar nu l-am recunoscut”, a povestit el.
Editor : Marina Constantinoiu
