Barsa-Kelmes era o insulă din Marea Aral. Numele ei vine de la expresia kazahă „Tărâmul fără întoarcere” și este plină de legende despre fenomene paranormale. În anii 1960, Marea Aral a secat, iar Barsa-Kelmes se află acum în mijlocul unui deșert. Este una dintre puținele rezervații naturale din lume care se află într-o zonă de catastrofă ecologică, relatează BBC.
Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media
Toată lumea ne întreabă de ce insula se cheamă „Tărâmul fără întoarcere”? E adevărat că putem găsi aici OZN-uri? Sunt și alte lucruri misterioase? Nu negăm niciodată. La urma urmei, e „Tărâmul fără întoarcere”, asta spune totul”, spune Zauresh Alimbetova, directoarea rezervației Barsa-Kelmes.
Insula a fostt descoperită în 1848. După 100 de ani, a devenit rezervație naturală. Fosta insulă se află la 350 de kilometri de orașul Aral din Kazahstan.
O parte din drumul spre „Tărâmul fără întoarcere” merge pe fundul fostei mări Aral.
„Sunt multe mituri și legende despre acest loc. Chiar și eu am văzut două obiecte care legănau pe cer. Dacă mi-ar fi spus altcineva, nu aș fi crezut”, spune Alimbetova.
Oamenii cred că aici timpul se scurge mai încet.
„Există o legendă despre o familie care a mers pe insulă și nu s-a mai întors. Unele legende sunt bazate pe întâmplări adevărate. La țărm erau mulți pești și asta îi atrăgea pe pescari. Dar ei nu vedeau cât de abrupt e țărmul, așa că multe bărci s-au zdrobit de stânci. De aceea oamenii i-au spus „Tărâmul fără întoarcere”, spune Alimbetova.
Pentru că era atât de greu accesibilă, insula era protejată. Așa că au fost aduse aici specii pe cale de dispariție, iar Barsa-Kelmes a devenit rezervație naturală.
Oamenii de știință au venit aici să studieze flora și fauna insulei. Aveau un aerodrom, o stație meteo, un club și o bibliotecă. Unii dintre ei s-au atașat atât de mult de acest loc, încât au ales să fie și înmormântați acolo.
„Când vorbesc cu copiii despre trecut, îm zic să încetez cu basmele. Dar nu sunt basme. Locuiam la malul mării. Aveam o viață ocupată, aveam o fabrică de pește, aveam portul Aral, aveam locuri de muncă”, spune o localnică.
În anii 1960, Marea Aral, al patrulea lac ca mărime din lume, a început să se micșoreze, după ce cele două râuri care o alimentau a fost deviată pentru a iriga câmpurile de bumbac din Asia Centrală. În următorii 40 de ani, marea a secat în proporție de 90%.
Când marea a dispărut, insula a devenit și mai izolată. Rezervația Barsa-Kelmes a fost închisă temporar. Nu se mai putea ajunge cu avionul, cu atât mai puțin cu barca, iar să mergi cu mașina era imposibil, pentru că fundul mării devenise o mlaștină sărată. Animalele au fost duse în alte rezervații.
Fundul mării s-a transformat cu timpul într-un deșert, iar fosta insulă risca să dispară.
Oamenii s-au întors acolo abia în anii 2000.
„Am obținut slujba asta în 2003. Am mers pe insulă când s-a putut călători pe fundul uscat al mării. În ciuda catastrofei ecologice, nu am vrut să o abandonez”, spune Alimbetova.
Teritoriul rezervației este acum de 10 ori mai mare și face parte din patrimoniul biosferelor UNESCO.
„Insula supraviețuiește înconjurată de nisip. Avem grijă de acest teritoriu pentru ca și alții să vadă ce se întâmplă când te comporți iresponsabil față de ape, față de natură, spune Alimbetova.
Editor : M.B.
