„Acest popor și această țară vor ști să fie consecvenți cu istoria lor. Patria sau moartea! Învingem”, spunea Fidel Castro, fostul lider de la Havana.
De învins, au învins anii și istoria.
Bătrânul revoluţionar comunist Fidel Castro, acum în vârstă de 89 de ani, fost prim-ministru şi preşedinte al Cubei, priveşte de la adăpostul retragerii de la putere cum i se dărâmă universul a cărui construcţie a început-o în anii 50.
Fratele Raul a preluat treptat, din 2006 încoace, cârma regimului de la Havana. Un regim care a reușit să țină timpul în loc distrugând o capitală şi o țară considerate cândva un paradis din Caraibe.
„Pentru vizitator, Havana are două fețe: una a unei lumi moderne, suprapusă peste un vechi oraș spaniol. Pe de o parte, un oraș modern în plină dezvoltare care arată ca orice urbe americană aglomerată, cu excepția acelui frumos obicei local, siesta, când totul se oprește la amiază, până la ora 14:00, când toată lumea se relaxează”, se arăta într-un reportaj din anii 50.
65 de ani mai târziu, Havana arată mai degrabă ca după război. Străzile sunt aglomerate. Locuitorii Havanei sunt într-o permanentă căutare a mâncării, care lipseşte. Ce se găseşte e foarte scump.
Salariul mediu este de 12 până la 14 dolari lunar. Un medic radioterapeut poate ajunge la 20 de dolari americani.
În această zonă din Havana, turiștii nu ajung. E o lume aparte, pe care regimul comunist nu dorește să o arate străinilor. Arhitecţii şcoliţi la Moscova au ridicat şi aici clădiri care nu au nimic în comun cu peisajul Caraibilor, ci amintesc de absurdul comunismului.
„Acesta este Alamar, un cartier al Havanei unde nu ajung niciodată turiștii. Sunt construcții făcute în 1970 din prefabricate precum în orice altă țară comunistă. Nu există servicii de gaz metan nici de apă caldă, ci doar de apă rece, și aceasta doar cu țârâita, doar câteva ore pe zi. De aceea, toate butoaiele pe care le vedeți pe pereți sunt rezerve pe care oamenii și le fac pentru atunci când nu curge apa rece”, relatează Ciprian Bălțoiu, corespondent Digi24.
Hrana e raţionalizată. Lunar, cubanezii au dreptul să mănânce un kilogram de carne de porc, care costă în jur de doi dolari, cinci ouă, 200 de mililitri de ulei, 250 de grame de zahăr, 400 de grame de orez şi 450 de grame de carne de pui. Primesc zilnic, contra a zece cenţi, o chiflă. Laptele, făcut din praf, e destinat doar copiilor de până la şapte ani, care mai au dreptul şi la un iaurt, zilnic. Cine creşte vite nu are voie să le taie.
În afara raţiei, pe sub mână, cei care se descurcă îşi cumpără mâncare în dolari americani. La magazinul alimentar de cartier, la prima oră a dimineţii, rafturile sunt goale. La doi paşi, piaţa de cartier. Cațiva saci cu orez, raționalizat și acesta, și cam atât.
„Lipsesc multe din cele ce avem nevoie şi nu le avem... Medicamente, alimente. Nu e ușor, dar necesitatea ne obligă să trăim!”, spune un cubanez.
Oamenii de pe stradă nu au curaj să vorbească liber. Privesc în jur cu teamă şi multă atenţie. La adăpostul caselor, sunt ceva mai deschişi.
Gazda echipei Digi24 este un fericit al sorții. Are viză de Statele Unite și anual își vizitează familia de la Miami. Așa că poate face comparația între felul de viață comunist în capitalist.
„Când mă duc în afara țării, văd lucruri pe care aici nu le văd. Eu câștig aici, ca pensionar, 340 de pesos... adică 13 dolari. Nu, nu se poate trăi (cu acești bani, n.r.)! Acum, de exemplu, trebuie să plătesc opt dolari energia electrică! Din cei 13. Eu mă descurc, pentru că plec anual la fiii mei, care mă ajută, din Statele Unite”, spune pensionarul.
Așa fac cei mai mulţi cubanezi cu rude în străinătate. Se estimează că în afara ţării trăiesc aproape patru milioane de cubanezi.
O sursă de supravieţuire pentru cei rămași acasă să înfrunte ultimele zbateri ale unui regim comunist care a eșuat în a le oferi cetăţenilor săi cele promise de-a lungul a 60 de ani de când e la putere: bunăstare şi egalitate de şanse.
În Cuba, viaţa are un alt ritm și o altă valoare. Mai rămâne doar speranța locuitorilor că și acest ultim bastion al comunismului se va prăbuși înainte ca multe generații să se piardă sau fugă în căutarea unei vieți mai bune.