„Macron sau gulag”, este unul dintre mesajele dure scrise cu grafit negru pe străzile Parisului. Dacă tastezi pe Google #giletsjaunes, Twitter îți deschide o colecție foto interminabilă de gaze lacrimogene, care au înlocuit oxigenul în capitala Franței. În 2017, Emmanuel Macron înregistra o victorie aparte: devenea șef al statului fără un partid în spate și fără heirupul parlamentului. Un an mai târziu, Macron este aproape la fel de înjurat ca un alt strămoș prezidențial al Republicii, generalul Charles de Gaulle.
Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media
La puțină vreme după câștigarea președinției Franței, editorialele elogioase au început să curgă în presa internațională. Însă printre jurnaliștii care insistau să facă notă discordantă în cor se număra Anne Applebaum. Într-un editorial din The Washington Post, Applebaum atrăgea atenția că reformele à la Thatcher din programul lui Macron nu vesteau nimic bun pentru siguranța administrației sale prezidențiale. Nu într-o Franță divizată între criza refugiaților și o inechitate socială din ce în ce mai mare.
Se pare că previziunea jurnalistei a devenit acum realitate. Imagine pe Twitter, una dintre rețelele de socializare pe care a luat naștere mișcarea Vestelor Galbene: un tânăr cu un batic pe nas sare din viteză cu piciorul în ecranul unui bancomat. Gest teribilist de stânga, ar spune unii. Altă imagine: mașini răsturnate ard ca niște baloți pe cochetul Champs-Elysées, în timp ce în jur, ca într-un vis al Internaționalei comuniste, flutură drapele ale Franței murdare de funingine. Altă imagine: tunurile cu apă ale jandarmeriei mătură pe jos cu câțiva protestatari. Sunt doar câteva dintre „crochiurile” șomajului și epidemiei de taxe din Franța.
Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media
Mișcarea Vestelor Galbene nu reunește doar tineri furioși care caută să-și rezolve, fiecare după cum îi dictează conștiința, conturile cu establishment-ul politic, ci atrage persoane din toate mediile sociale și de toate vârstele, într-un melanj de frustrări și disperare.
Șomajul din Franța
Fapt: 1 din 4 tineri sub 25 de ani din Franța sunt șomeri.
Undeva, în fundalul sufocat de fum și gaze lacrimogene al Parisului, pe firul istoriei recente, se află un detaliu: în ultimul deceniu, Franța a fost constant menționată în topurile țărilor în care se merită să fii în șomaj, datorită dărniciei asistențiale a statului, care oferea indemnizații de șomaj la 74% din salariul de bază.
Când a venit la șefia țării, Emmanuel Macron declara siderat că șomajul structural atingea o rată de 10%, peste media europeană. „Avem 2 milioane de șomeri care nu au calificările necesare pentru a-și găsi un loc de muncă”.
Companiile franceze se plângeau că deși ofereau locuri de muncă, erau puțini șomeri doritori să le ocupe. Chiar dacă PIB-ul arată bine, șomajul nu dispare. Asta este definiția scurtă a șomajului structural. Potrivit bazei de date Pole-Emploi, anul trecut 330.000 de joburi așteptau să fie ocupate, însă într-o penurie de cv-uri.
„Pot să îți găsesc un job doar trecând strada”, declara recent președintele francez, provocând indignare, unui tânăr grădinar care i se plângea că niciun angajator nu răspunde aplicațiilor sale pentru un job. O astfel de replică completează în ochii multora dintre protestatarii cu veste reflectorizante care sparg vitrine acum pe străzile Capitalei, într-o cvasi-reeditare a maoistului Mai 68, portretul unui președinte cinic, pe care îl acuză că ar fi doar o marionetă arogantă a clasei bogate.
Comuna cu 13.000 de oameni
Scena defulării este Paris, dar în spatele cortinei se află locul de unde a pornit în social media Mișcarea Vestelor Galbene – Geret, o comună de numai 13.000 de oameni din regiunea Nouvelle-Aquitaine, una dintre cele mai sărace zone ale Franței, în care cel mai mare angajator este spitalul public. „Cealaltă Franță”, așa este numită această parte din centrul țării, scrie The New York Times. Comuna a căpătat notorietate, însă una satirică, prin romanele scriitorului antisemit Marcel Jouhandeau, iar locuitorii din Geret sunt obișnuiți să fie tratați de către parizieni drept niște „provinciali reduși”, potrivit cotidianului american.
Dacă de la Paris, Geret se vede doar ca o văgăună a provinciei, din șoseau care duce spre comună, Genet pare acum un loc din Vestul Sălbatic guvernat de legea distopiei. Asistente, educatoare, profesori, electricieni în șomaj, muncitori în construcții, asistenți sociali – pot fi văzuți cu vestele „justițiare” pe ei, făcând pe unele porțiuni ale drumului baricade de cauciuri și mașini. Nu mai este mult până când vor ataca magazinele alimentare din comună.
În 1968, la Paris, scriitorul român Eugen Ionescu, maestru al teatrului absurdului, arunca de la balcon găleți cu apă peste studenții francezi care luaseră cu asalt străzile, strigându-le că nu știu ce fac. Scriitorul exprima, de fapt, îngrijorarea că beția lor revoluționară animată de socialismul răsăritean căuta doar să dărâme vechea ordine, însă fără a oferi o alternativă.
În 2018, este puțin probabil ca tinerii care au vandalizat Arcul de Triumf să fie mânați de lecturile din existențialismul lui Jean-Paul Sartre ori de filmele lui Jean-Luc Godard, ci par mai degrabă expresia scăpată de sub control a unei Franțe în care povara fiscală pare a fi noua Constituție a țării.
