Foreign Policy: Ce s-ar întâmpla în ziua în care Iranul ar face rost de arme nucleare. Țările care i-ar putea urma exemplul

Va avea Iranul vreodată arme nucleare? Ce s-ar întâmpla în acest caz? Răspunsul la prima întrebare pare tot mai mult să fie „da”. A doua întrebare, însă, este o problemă mult mai neclară, scrie Foreign Policy.

Republica Islamică Iran a fost în conflict cu SUA și multe dintre statele sale vecine de 45 de ani - încă de la revoluția care l-a detronat pe Șah în 1979.

SUA l-au susținut pe Saddam Hussein în timpul războiului Iran-Irak (chiar dacă Bagdadul a fost cel care l-a declanșat), iar președintele de la acea vreme, George W. Bush, a inclus Teheranul în faimoasa sa „axă a răului”.

Administrația Obama a semnat până la urmă un acord nuclear cu Iranul, dar a și colaborat cu Israelul pentru un atac cibernetic major asupra infrastructurii iraniene de îmbogățire a uraniului.

Ca să nu se lase mai prejos, Donald Trump a dat undă verde unui atac cu dronă prin care a fost ucis generalul Qassem Suleimani, șeful Forțelor Al-Quds din cadrul Gardienilor Revoluției, și a încercat să slăbească regimul de la Teheran printr-un program de „maximă presiune”.

Iran a răspuns acestor activități prin susținerea regimului lui Assad în Siria, apropierea de Rusia și China și înarmarea și instruirea militanților din Liban, Irak, Yemen și Gaza.

Războiul ascuns dintre Israel și Iran va continua cel mai probabil pentru mult timp de acum înainte și ar putea cu ușurință să devină mult mai periculos.

Bomba nucleară: începutul catastrofei sau soluția perfectă

Unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni ai relațiilor internaționale a susținut că, în ciuda tensiunilor mari, există un mod foarte clar de a rezolva problema. Regretatul Kenneth Waltz, fondatorul curentului neorealist, spunea că metoda cea mai directă de a stabiliza regiunea ar fi ca Iranul să capete arme nucleare.

Dacă ar avea un arsenal nuclear, îngrijorările Iranului legate de securitate s-ar atenua, ceea ce i-ar da mai puține motive să creeze probleme pentru alte state și i-ar forța pe rivalii regionali ai Teheranului să se abțină de la a folosi forța împotriva sa în feluri care ar putea duce la un conflict nuclear.

După cum a spus Winston Churchill în primii ani ai Războiului Rece, stabilitatea ar deveni „copilul robust al terorii”.

Waltz considera arma nucleară drept garanția de securitate supremă: niciun lider normal la cap nu ar încerca să cucerească sau să răstoarne un rival dotat cu arme nucleare pentru că, dacă ar face asta, ar risca inevitabil să declanșeze un război nuclear.

Niciun câștig politic nu ar fi destul de mare ca să justifice sacrificarea propriilor orașe; chiar și o probabilitate scăzută a unui răspuns nuclear ar fi suficient pentru a descuraja un atac direct împotriva independenței unei alte țări.

Criticii lui Waltz, precum profesorul Scott Sagan de la Universitatea Stanford, au avertizat că noile puteri nucleare ar putea fi conduse de lideri iraționali sau megalomani care nu pot fi descurajați, cu toate că nu este deloc sigur că ei ar fi mai puțini raționali sau circumspecți decât liderii actualelor state nucleare.

Alții se tem că noilor puteri nucleare le-ar putea lipsi măsurile de securitate și procedurile de comandă și control sofisticate, ceea ce ar face ca arsenalele lor să fie mai expuse furturilor și folosirii neautorizate.

De ce nu a trecut Iranul pragul nuclear?

Guvernul american nu a luat niciodată în considerare poziția lui Waltz, bineînțeles, mai ales în privința unor țări ca Iranul. În schimb, SUA au încercat aproape întotdeauna să încerce să descurajeze alte țări să își dezvolte arsenale nucleare și a făcut tot posibilul pentru a opri Iranul.

Președinți democrați, cât și republicani, au spus în mod repetat că nu exclud nicio opțiune dacă Iranul va încerca să obțină bomba și au impus sancțiuni economice tot mai dure în efortul - în mare parte, eșuat - de a convinge Teheranul să abandoneze programul nuclear.

În afară de acordul nuclear semnat în 2015, din care Trump a retras America în 2018, aproape toate acțiunile Statelor Unite și ale Israelului au convins Teheranul că nu își poate apăra securitatea fără propria sa capacitate de descurajare.

Așadar, de ce nu a trecut Iranul deja pragul nuclear? Nimeni nu știe. Una dintre posibilități este că Ayatollahul Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului, crede cu adevărat că armele nucleare contravin regulilor islamice, iar încălcarea acestei limite ar fi o greșeală morală.

Mai este posibil și ca liderii iranieni să nu se teamă de un atac direct sau invazie a Statelor Unite, mai ales ținând cont de eforturile dezastruoase ale Americii de a schimba regimurile din Irak, Afghanistan, Libia și alte câteva locuri.

Teheranul ar putea fi descurajat deja de pericolul unui război preventiv, întrucât orice încercare reală de a dezvolta arme nucleare ar fi detectată din timp și ar atrage un atac din partea SUA sau Israel asupra infrastructurii nucleare pentru care Iranul a sacrificat mult.

Efect de domino nuclear în Orientul Mijlociu

Dacă nivelul actual al ostilităților persistă, este greu de crezut că Iranul nu va decide că are nevoie de propria sa capacitate de descurajare nucleară, iar ceea ce se va întâmpla din acel moment este o enigmă totală.

Ar putea izbucni un alt război în Orientul Mijlociu, ultimul lucru de care ar avea nevoie oricare dintre părțile implicate. Dacă Iranul reușește să dezvolte arme nucleare, alte state, precum Arabia Saudită sau Turcia, ar putea să îi urmeze exemplul.

La fel de bine, însă, s-ar putea ca Waltz să fi avut dreptate și Orientul Mijlociu ar putea ajunge într-un echilibru nuclear care să calmeze în sfârșit spiritele într-o regiune în care conflictele par să fie mereu la ordinea zilei, iar țările rivale să opteze pentru o coexistență pașnică.

Editor : Raul Nețoiu