Franklin Delano Roosevelt şi John F. Kennedy au fost doi dintre cei mai iubiţi preşedinţi din istoria Americii. Bolnavi şi în campania electorală, şi după ce au ajuns la Casa Albă. Iar publicul american nu a ştiut nimic.
Franklin Delano Roosevelt, pe 4 martie 1933: „Daţi-mi voie să vă mărturisesc convingerea mea: singurul lucru de care trebuie să ne temem este însăşi teama!”.
Franklin Delano Roosevelt este unul dintre marii eroi ai Americii. A fost ales preşedinte de patru ori! Nimeni altcineva nu a fost ales de mai mult de două ori.
A scos ţara din cea mai grea criză economică. A dus-o pe drumul victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial. O victorie pe care nu a mai apucat să o sărbătorească. S-a stins din viaţă cu mai puţin de o lună înainte de capitularea Germaniei.
Teama de care a vorbit în discursul lui de inaugurare a fost, însă, fantoma care i-a bântuit cariera politică. Teama de a nu fi considerat slab. Teama de a nu părea nedemn de votul americanilor. Teama de a nu fi luat în serios. Teama de a nu inspira milă.
În 1921, când avea 39 de ani, Roosevelt s-a îmbolnăvit de poliomelită. A încercat tot ce se putea încerca, a făcut tratamente şi exerciţii, dar tot a rămas paralizat. O realitate pe care nu a acceptat-o nici până în ultima zi. Aşa că a încercat să o ascundă.
A făcut un pact cu fotografii şi puţinii cameramani ai vremii: să nu îl surprindă şi să nu îl arate niciodată Americii şi lumii în scaunul cu rotile. În campaniile electorale şi în timpul discursurilor, era purtat până la tribună de doi bărbaţi. Stătea în picioare, cu ajutorul unor proteze extrem de dureroase. Dar nimeni nu vedea toate acestea.
Americanii ştiau că el bolnav, dar nu îşi imaginau cât de grav.
Hugh Gallagher, biograf: „Nu cred că erau cinci americani dintr-o sută care să ştie că era paralizat. Cred că dacă ar fi ştiut toată lumea, ar fi fost foarte greu să fie ales. Ţara pur şi simplu nu concepea că Roosevelt era handicapat. Se uitau şi nu vedeau ce era în faţa ochilor lor. Oamenii îl voiau preşedinte, iar el voia să fie preşedinte. Era doar micul obstacol al infirmităţii”.
Roosevelt era conştient că îi minte pe oameni. Când l-a cunoscut pe actorul şi regizorul Orson Welles, i-a spus: „Orson, noi doi suntem cei mai buni actori din America!”.
Pactul lui Roosevelt a fost imposibil două decenii mai târziu, când un alt preşedinte american ar fi avut nevoie de o înţelegere similară cu presa. John Fitzgerald Kennedy a fost copilul televizorului. A fost primul preşedinte care a ştiut să exploateze acest mediu pentru a cuceri electoratul. Dar arma i s-ar fi întors împotrivă: Kennedy era, în ochii lumii, un politician tânăr, activ, sănătos, distractiv, cu o viaţă de Hollywood.
Dacă Franklin Delano Roosevelt a ales să fie deschis cu presa, dar să le ascundă americanilor problemele lui de sănătate, John F. Kennedy a ales să nu aibă încredere în nimeni.
Toată lumea a aflat cât de bolnav era abia după ce a murit.
JFK a avut probleme de sănătate toată viaţa lui. Dacă s-ar fi aflat de ele, cel mai probabil că nu ar fi ajuns vreodată preşedinte. Dincolo de afecţiunile cu care fusese diagnosticat înainte de a ajunge la Casa Albă, JFK a fost un preşedinte măcinat de dureri cumplite de spate. Printre altele, mai avea probleme la stomac, colon şi prostată. Lua pastile cu pumnul. Un chin de care restul lumii nu îl putea bănui. Într-un fel, forţa politică a lui John F. Kennedy a fost cea care a mascat toate slăbiciunile acestui om cu un destin tragic.