Ce se întâmplă în zona despre care experții spun că abia peste 20.000 de ani va mai fi locuibilă
Catastrofa de la Cernobîl, localitate aflată în ceea ce în prezent e nordul Ucrainei, a rămas până în ziua de azi cel mai grav accident nuclear din istorie. Experţii spun că va fi nevoie de 20 000 de ani pentru ca zona să fie din nou locuibilă. Dar multă lume nu ştie că cea mai mare parte a particulelor radioactive eliberate au căzut nu în Ucraina, ci în sudul Republicii Belarus. Regiunea e acum un ţinut al nimănui, încremenită în timp, plină de clădiri abandonate. Câţiva localnici au refuzat însă să plece din casele lor, în ciuda pericolelor. Printre aceştia s-a numărat şi Galina Adamovna. Ea spune că decizia ei de a rămâne aici e motivul pentru care e încă în viaţă. Urmăriți un reportaj marca „Focus Europa”, un proiect Digi24 şi Deutsche Welle. Emisiunea e difuzată vinerea la ora 23:00 și în reluare sâmbăta la ora 18:30.
Aici erau odinioară comunităţi prospere. Au mai rămas doar oraşe-fantomă. Natura a pus din nou stăpânire pe peisajul de ţară. Viaţa a fost curmată brusc, aici, de accidentul nuclear din apropiere, de la Cernobîl.
La vremea aceea, câţiva oameni au refuzat să părăsească zona de excludere. Galina Adamovna are acum 90 de ani. N-a avut inima să-şi lase animalele singure, să moară de foame. Şi nu şi-a putut imagina o nouă viaţă, într-un apartament de oraş.
„Aproape toţi cei din satul nostru care au fost strămutaţi sunt morţi acum. Din satul nostru, au mai rămas doar un bărbat şi câteva femei. Femeile sunt oricum ceva mai puternice. Aproape toţi bărbaţii au murit”, spune Galina Adamovna.
Soţul Galinei a murit în 2016. Acum fiul ei, Leonid, locuieşte împreună cu ea. Nu şi-a putut lăsa mama să se descurce singură. Iar ea n-a vrut să se mute în capitala belarusă Minsk, unde ar fi avut condiţii mai bune de îngrijire a sănătăţii. Acum, ei trăiesc amândoi din micuţa ei pensie.
„De ce să mă tem ? Am supravieţuit unui război îngrozitor. Am văzut trupuri carbonizate. A fost înfiorător. Radioactivitatea nu e nici măcar vizibilă”, spune femeia.
„Curățare specială”
Când Galina a spus ferm că nu e de acord să fie mutată, autorităţile i-au făcut casei o „curăţare specială”.
Galina Adamovna: „La început, mi-au atârnat un contor Geiger pe piept, ca să măsoare radioactivitatea. Au făcut măsurători în cuptor şi pe paturi. Era la un nivel mare”.
Dar viaţa dinaintea „marii catastrofe”, cum îi spune ea, era atât de plăcută, încât n-a vrut nicio clipă să renunţe la ea. Îi arată fiului ei, iar şi iar, vechile fotografii.
„Sunt tristă, desigur. Îmi amintesc în amănunt cum era viaţa aici. Văd încă în faţa ochilor frumoasele case ale satului nostru şi toate luminile. Tinerii se întâlneau şi se distrau. Acum, e doar tăcere”, oftează bătrâna.
Natura a început să se mute în locul oamenilor
Biologul Maksim Kudin e de altă părere. Odată ce oamenii au părăsit zona de excludere, natura a început să se mute în ea. El vede peste tot dovezi ale acestui lucru, cum ar fi excrementele de elan.
Dar radioactivitatea e încă foarte prezentă.
Maksim Kudin, biolog: „În unele locuri, măsurăm 1500 - 5000 de microsievert. E o radioactivitate destul de puternică. E periculoasă. Oamenii nu pot trăi aici”.
Însă mamiferele copitate, ca elanii, pot. Maksim vede tot mai multe animale care nu trăiau aici înainte de dezastrul de la reactor, cum ar fi bizonii. Bizonii au revenit în zonă. A fost semnalată şi prezenţa urşilor bruni. Şi biologii nu găsesc animale sau cadavre deformate, ca în primii ani.
„Radioactivitatea e mereu periculoasă, şi pentru oameni, şi pentru animale. Dar animalele nu trăiesc destul de mult încât substanţele radioactive să se acumuleze în corpul lor şi să fie trecute generaţiilor următoare”, explică biologul.
Animalele au pus stăpânire pe sat
Unele animale trăiesc chiar în casele şi satele abandonate.
Maksim a observat acest proces timp de 20 de ani - chiar dacă noii „localnici” nu sunt uşor de văzut.
Satele evacuate au devenit comunităţi ale animalelor sălbatice.
Odinioară, în această sală de clasă se preda germana. Acum, animalele au aici acces nestigherit.
„Au pus stăpânire pe sate. Operaţiunea noastră de monitorizare a arătat că, acum, bufniţele folosesc podurile, iar bursucii îşi fac bârlog în fundaţiile caselor. Toamna, vin multe copitate, deoarece aici încă cresc meri şi pruni”, spune Maksim Kudin.
Biologul îşi adună observaţiile într-un studiu care a suscitat atenţie în toată lumea. Studiul arată felul în care radioactivitatea afectează oamenii şi animalele pe termen lung.
Oamenii de ştiinţă încă dezbat gradul exact de periculozitate a contaminării radioactive. Acum, după 33 de ani, unele dintre substanţele radioactive s-au infiltrat adânc în sol. Dar, după cum subliniază Maxim, prezintă încă pericol, mai ales în păduri, unde ciupercile şi muşchiul absorb cesiul toxic.
Aprozarul mobil
Zona de excludere s-a transformat într-un vast laborator în aer liber, în care oamenii joacă doar roluri marginale. Cultivarea legumelor în zonă e încă interzisă. Aşa că, din două-n două zile, un aprozar mobil îi aprovizionează pe puţinii localnici rămaşi cu fructe şi legume proaspete. Şi Leonid îşi face cumpărăturile aici.
El şi mama lui au citit în ziare că un nou reactor va fi pus în funcţiune în decembrie, la aproximativ 500 de kilometri depărtare, construit cu tehnologie rusă de ultimă oră. Galina e sceptică.
„Înainte, oamenii lucrau pământul şi-şi cultivau hrana. Acum, am inventat chestiile astea nucleare. Ar trebui să mâncăm atomi?” se întreaba femeia.
Dar cum de au trăit atât de mult Galina şi ceilalţi locuitori din zona de excludere în ciuda contaminării rămâne un mister.
„Nu regret că am rămas aici. Dacă m-aş fi mutat, aş fi murit de mult. Aşa sunt eu făcută”, spune Galina Adamovna.
Are noroc că fiul ei Leonid nu s-a temut să vină aici şi să-i fie sprijin. Toţi ceilalţi care i-au ţinut vreodată tovărăşie au plecat demult.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
