Armata UE, reîncălzirea unui proiect NATO din 1999. Ce rol ar putea juca România în această arhitectură de securitate

Tema înființării unei armate europene a căpătat în ultima săptămână tot mai mult avânt. În avangarda inițiativei se situează Franța și Germania. Dezbaterea face parte din cadrul mai larg al proiectului #Eudefence, care vizează crearea unui bloc militar al Uniunii Europene. Construcția nu este, însă, de dată recentă, ci a avut un „strămoș” la sfârșitul anilor 1990: rezoluția ESDI (European Security and Defence Identity).

În 1999, România se pregătea de eclipsa de soare, iar în regiunea Kosovo ultima baie de sânge a Iugoslaviei tocmai ce începea. De cealaltă parte, în birourile birocraților militari ai Occidentului se trasa un plan care viza crearea unei baricade de securitate europeană care să poată aplica rapid prevederile Articolului 5 din Tratatul Nord-Atlantic: ESDI.

Rezoluția ESDI era, de fapt, un spațiu unional de răspuns rapid în Europa în cazul în care un stat NATO european ar fi fost atacat.

Documentul NATO pornea de la o realitate care nu și-a schimbat între timp valabilitatea: faptul că Statele Unite, principalul garant bugetar și de securitate militară din Alianța Nord-Atlanică, nu ar avea, într-un scenariu beligerant multi-ofensiv, cu atacuri coordonate asupra mai multor țări europene în același timp, cum să se implice în toate focarele.

ESDI trebuia să funcționeze în interiorul NATO, dar în cadrul politicii externe comune a UE, totul asezonat cu implicarea și susținerea SUA. Atfel spus, să fie o componentă NATO, dar cu un surplus în contul UE de responsabilitate militară în gestionarea unei situații de criză.  

Între timp, provocările geopolitice din ultimii ani au materializat unele prevederi din rezoluția ESDI, cum ar fi batalioanele multinaționale NATO de la frontierele estice și baltice. Însă nucleul a rămas în mare parte nepus în practică.

Emmanuel Macron, în căutarea unei viziuni majore a mandatului său, și Angela Merkel, pe final de carieră politică, animată poate de ideea unei moșteniri durabile și de impact la scara întregului bloc comunitar, par acum deciși să imprime voltă politică proiectului.

Planul de acțiuni

În siajul acestui lobby, Comisia Europeană a prezentat în primăvara lui 2018 un Plan de acțiuni axat pe elementul-cheie al mobilității militare între statele UE. Planul conține o serie de măsuri operaționale sau normative pentru îndepărtarea barierelor birocratice dintre statele europene, bariere care, într-un fel sau altul, pot paraliza mobilitatea militară într-un eventual război la , scară largă.

Tot în acest meniu de securitate europeană se află - deocamdată într-un plan secund - și un alt proiect, în cadrul căruia România ar ocupa un loc în primele rânduri.

Intermarium

Proiectul Intermarium, căci despre el este vorba. Visul de-o viață al mareșalului polonez Jozef Pilsudski. La sfârșitul Primului Război Mondial, Pilsudski a încercat să pună bazele unei alianțe regionale defensive care să fie o baricadă în fața unei posibile resuscitări a imperialismului rus și german. Mareșalul polonez simțea în aer ceea ce avea să urmeze la finalul anilor 1930.

Proiectul Intermarium a revenit în primplanul discuțiilor despre securitate în Europa Centrală și de Est abia după prăbușirea Uniunii Sovietice, eră marcată în anii 1990 de aventurismul secesionist al unei Rusii șocate de prăbușirea schelăriei sale imperialiste în regiune.

În ultimii doi ani, Polonia a readus pe agenda discuțiilor subiectul Intermarium, sub forma unei colaborări regionale între Marea Neagră, Marea Baltică și Marea Adriatică.

„O astfel de nouă coaliţie ar putea include atât state UE şi NATO, cât şi state non-NATO şi non-UE, din zone precum Europa de Est, Sud-Est sau chiar din Asia de Vest. Obligaţiile de asistenţă reciprocă ar putea fi păstrate sub nivelul Articolului 5 din al Tratatului de la Washington, care prevede că un atac asupra unui aliat al NATO este un atac asupra tuturor, dar poate fi mai robust decât principiile de asistenţă ale OSCE”, scria într-o analiză recentă Andreas Umland, expert al Institutului de Cooperare Euro-Atlantică din Kiev.

Un Intermarium pliat pe realităţile europene contemporane ar putea aduna în aria sa de incluziune state precum România, Turcia, Georgia, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Polonia, Suedia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Republica Moldova, ţări din Balcanii de Vest sau din Caucazul de Sud.

Cum ar trebui să funcționeze Intermarium

„Sarcina principală a alianţei ar fi aceea de a transmiste un mesaj clar nu doar deţinătorilor puterii din Rusia, ci întregii populaţii. «Intermarium» ar trebui să transmită naţiunii ruse că orice conflict în care Moscova este implicată în prezent ar putea să determine în viitor o confruntare multilaterală cu un grup de aliaţi, şi nu individual cu state slabe”, sublinia Andreas Umland.

„Establishmentul polonez face o eroare în evaluările sale despre România. Se spune că trebuie să te pui în pielea cuiva pentru al putea înţelege, sau «in his shoes», în pantofii lui, cum spun anglo-saxonii,  pentru a-l putea înţelege. Dar dacă pretinzi că te pui în pielea sau pantofii – cuiva, dar gândeşti tot ca tine, atunci te minţi singur. În cazul relaţiei româno-polone, lucrurile stau exact aşa, polonezii părând să atribuie românilor popriile lor intenţii. Polonia doreşte să aibă influenţă în regiunea de la Marea Baltică la Marea Neagră şi acest obiectiv este fundamentat ideologic de doctrina lansată de Jozef Pilsudski, primul şef de stat polonez de după 1918, numită «Miedzu Morje» în poloneză, sau Intermarium în latină, ori «Între mări» pe româneşte. Intermarium ar fi un bloc al statelor din regiune, care ar contrabalansa influenţa rusă. Se subînţelege că blocul respectiv ar urma să se afle de fapt sub egida poloneză. Conceptul a supravieţuit şi în perioada comunistă la nivel teoretic, iar după aderarea la NATO şi UE a Poloniei a redevenit o doctrină cvasi-oficială”, nota într-o analiză din 2014 și analistul Dan Dungaciu, președintele Fundației Universitarea  Mării Negre.

Intermarium nu este agreat însă în unanimitate la nivelul UE: „Puțini din Europa doresc să schimbe cârma spre politicile Războiului Rece; majoritatea europenilor cred că se pot acomoda cu interesele rusești fără a crea o nouă linie de izolare”, este de părere geostrategul amercian George Friedman.

Să presupunem că SUA va sponsoriza masiv proiectul Intermarium. În ce mod va afecta NATO o poziționare geostrategică de genul acesta? „Formal, Intermarium nu este în afara NATO, dar functional, este, din moment ce NATO nu poate furniza asistență militară fară ajutorul Statelor Unite. Într-o alianță militară, cei cu puteri militare tind să poarte mai multă greutate decât cei fără capabilități militare”, spune Friedman.

Cât privește atmosfera din birourile de sticlă ale Bruxelles-ului, unde serenitatea funcționărească este cultivată excesiv și în detrimentul eficienței defensive, este greu de crezut că Intermarium va suscita un număr considerabil de suporteri. Din mai multe motive, precizează analistul american. Proiectul adună laolaltă foarte multe state care nu se află în Zona Euro, deși, geografic, compun partea economică cea mai dinamică, la ora actuală, ca ritm de creștere, a Europei.

Flancul estic european, odată conectat într-o astfel de constelație, ar putea provoca „status quo-ul economic (al UE – n.r.), reprezentat de o hegemonie corporatistă în stil 1950 care domină în economia europeană”.

„Intermarium stabilește, în opinia mea, punctul de plecare pentru un mecanism economic mult mai integrat”, care va fi în spațiul UE, dar se va comporta „diferit de UE” – „mai anteprenorial, mai asemănător cu Statele Unite”.

„Acest lucru va crea stres în Europa, care nu are nevoie de și mai mult stres”, notează expertul. Altfel spus, Intermarium necestă un habitat politic exterior ideologiei UE. În plus, guvernele „Poloniei și Ungariei sunt o anatemă pentru cadrul multilateral, colectivist al UE, iar Bruxelles-ul le-a criticat în consecință. Dar nici Varșovia, nici Budapesta nu s-au conformat cerințelor UE; prin urmare, Intermarium este mai mult decât o alianță militară”.

Deocamdată, Intermarium circulă în Europa doar ca o idee fascinantă. Instituțiile multinaționale sunt, însă, greu de creat: cer timp, tone de bani și voință politică. Foarte rar „membrii le au pe toate trei”, precizează George Friedman.

Coridorul Suwalki

Rapoartele analiștilor militari susțin că flancul estic este una dintre cele mai vulnerabile redute ale NATO în materie de infrastructură și mobilitate militară. Iar călcâiul lui Ahile îl reprezintă o fâșie de pământ de la granița dintre Polonia și Lituania, însă care implică direct, prin proximitate geografică, și Belarusul. 

Este vorba despre orașul polonez Suwalki, capitala regiunii istorice cu același nume. Pe de o parte, o feerie arhitecturală a Poloniei – pe de altă parte, un coșmar în matematica unui eventual război.

Aici se află unul dintre așii Rusiei într-un scenariu de război cu NATO: ceea ce strategii militari numesc CORIDORUL SUWALKI, un alt nume pentru granița polono-lituaniană. Un loc dificil de apărat, o „gaură” în umbrela baltică a NATO.

Suwalki nu este doar frontiera dintre Polonia și Lituania, două aliate NATO, ci și o graniță prinsă în menghina dintre enclava ultramilitarizată rusă Kaliningrad (vârful de lance al Districtului Militar Vest al armatei ruse) și Belarus, santinela Rusiei de la porțile statelor Baltice.

În Districtul Militar Vest (DMV) se află 900.000 de forțe militare și 2 milioane de rezerviști.

Istmul Suwalki înseamnă un teritoriu 64 de kilometri care, dacă ar fi ocupat de trupele ruse, ar lăsa ţările baltice izolate şi fără niciun ajutor.

În Belarus, Rusia deține baze militare în următoarele zone: Vileyka (un centru de comunicare al flotei navale), Hantsavichy (stație radar).

În Kaliningrad, exceptând forțele terestre, Rusia are un sistemul mobil de rachete balistice Iskander, denumit de NATO SS-26 Stone, cu o rază de acţiune de 500 de kilometri şi cu capacitatea de a transporta focoase nucleare.

De cealaltă parte, NATO are doar 4.500 de trupe desfășurate în regiunea baltică.

În Polonia, se află un batalion multinațional NATO coordonat de SUA, în orașul Orzysz, la 60 de kilometri distanță de granița cu Kaliningrad, având în componență militari din România, Marea Britanie și Croația.

În Lituania: batalionul din orășelul Rukla, coordonat de Germania, având în componență soldați din Belgia, Croația, Franța, Islanda, Olanda și Norvegia. 

În Letonia:batalionul din satul Adazi, aflat sub coordonarea Canadei, având în componență soldați din Albania, Italia, Polonia, Slovacia, Slovenia și Spania. 

În Estonia: cel mai mic batalion multinational, în orașul Tapa, coordonat de Marea Britanie, având în componență trupe din Danemarca și Islanda.