Mai multe companii cu puncte de lucru în judeţul Arad au anunţat, zilele trecute, închiderea activităţilor de producție și transferul acestora în țările învecinate. Astfel de anunțuri făcute în ultimele luni de către firme din vestul țării au fost urmate de disponibilizarea a mii de persoane. Evoluțiile nasc întrebarea: se va răspândi tendința și în restul României? Este doar ceva conjunctural sau este efectul politicilor la care recurge Guvernul?
Două companii din industria textilă au anunțat în această săptămână închiderea lor. Oficialii celei mai mari dintre acestea, o fabrică de lenjerie de corp din Curtici-Arad, au anunţat închiderea punctului de lucru şi concedierea a 254 de angajaţi.
O fabrică de articole de îmbrăcăminte a informat că va concedia 59 persoane începând cu luna martie, iar o companie din domeniul comerţului a trimis în şomaj 17 angajaţi. Un număr de 700 de oameni urmează să rămână fără locuri de muncă, în Lugoj. Aici, fabrica de pantofi Rieker, care aparţine unei firme elveţiene, se va închide. Inspectoratul teritorial de muncă a fost deja anunţat.
Vântul închiderii de fabrici și a relocării acestora nu suflă doar în industria ușoară. Nestle, companie elvețiană cu fabrică în Timișoara, achiziționată în 2000 și care produce anual 10.000 de tone de dulciuri și produse din cafea, a decis să își închidă unitatea de producție din România. Producția Nestle se mută în Ungaria unde sunt deja câteva alte fabrici. Oare doar maghiarii mănâncă napolitanele Joe? Sau sunt alte cauze? Tendința se întâlnește și în industrie. Key Safety Systems (KSS) închide fabrica de componente auto din Curtici cu 300 de angajați.
Ce spun statisticile?
Cazurile punctuale sunt confirmate de statisticile oficiale privind insolvențele. Șapte din cele 11 județe care au un procentaj de creștere a insolvențelor de peste 10% în perioada 2017-2018 sunt din vestul țării. Topul exploziei insolvențelor este condus de un județ din Transilvania, respectiv Sălaj unde rata de creștere a insolvențelor în 2018 față de 2017 a fost de 58%. A urmat Satu Mare cu 50%, Cluj cu 35% , Brașov, Bihor și Arad cu procentaje de creștere de 10-12%.
Simetric, în cealaltă parte a clasamentului, anume a județelor unde a fost întâlnită cea mai mare scădere a cazurilor de insolvență, apar doar trei județe din Transilvania, respectiv Alba, Maramureș și Covasna.
Care poate fi explicația?
Cristian Pârvan , președinte al Patronatului Investitorilor Autohtoni din România (PIAROM) vede câteva cauze: „este evident că sunt industrii unde creșterea salariului minim nu mai face rentabilă afacerea si apoi sunt și celelalte costuri, cum sunt cele cu energia, combustibilul etc. Se duc în Vietnam”, spune el. Cămășile se pot face la fel de bine nu doar în România, ci și în Albania, Macedonia sau Serbia, unde salariile sunt mult mai mici.
Dar care este explicația faptului că știrile privind închiderile de fabrici vin din vestul țării? Este această zonă mai vulnerabilă față de restul țării? Cristian Pârvan spune: „nivelul de salarizare este cu 10-15% mai mare față de alte zone și cu 30% peste Vaslui, Botoșani (de aici vulnerabilitatea sporită a vestului la majorările administrative de salarii – n.red.). Dezvoltându-se foarte mult, dispare forța de muncă locală și trebuie să aducă angajații cu autobuzele de la 30-50 de kilometri, iar aceasta aduce costuri suplimentare”.
Vestul țării trăiește din punct de vedere economic încă bine, din gloria anilor trecuți. Banatul și vestul Transilvaniei se bucură încă de rate ale șomajului de 1-2%, de 5-10 ori mai mici decât cele din Teleorman sau Vaslui. „Partium”, zona cuprinsă istoric între Transilvania propriu-zisă și Ungaria, este cel mai mare concurent economic al Ungariei, spunea cu nici o lună în urmă, într-un interviu acordat unei publicații maghiare, Parragh László, șeful Camerei de Comerț a țării vecine.
Politicile Guvernului aduc însă nori negri, iar mini-criza economică din vestul țării se poate dovedi un turnesol pentru restul României. Scăderea rentabilității afacerilor o putem regăsi mâine pretutindeni în România.
Într-un asalt fără precedent după 1990, cu un dezinteres total față de mediul de afaceri și cu o lipsă totală de respect față de forța de muncă din sectorul privat, dornic doar să mai mulgă niște bani pentru captarea electoratului, Guvernul zguduie din temelii orice urmă de stabilitate legislativă din zona fiscală.
Scriam despre economie și în anii 2000 - ani în care nu exista nici măcar un Cod Fiscal (erau doar zeci-sute de prevederi fiscale disparate) și știu că și atunci și acum stabilitatea legislativă era cerută insistent, ca și acum, de către mediul de afaceri. Un haos ca în zilele noastre, trebuie spus, nu a existat nici măcar în acei ani când a fost introdusă cota unică de impozitare.
Din punctul de vedere al mediului de afaceri este inadmisibil ca, în doar câteva luni, să treci contribuțiile integral în spatele angajaților cu toate artificiile salariale necesare, să introduci taxe noi în sectoarele bancar, energie, telecomunicații, să modifici salariul minim, să introduci plafoane diferite ale acestuia în funcție de studii, să plafonezi prețurile la gaze, aproape să desființezi pilonul II de pensii. Totul în disprețul unor legi precum cea a „responsabilității fiscale” care impune ca modificările fiscale să fie adoptate cu cel puțin șase luni înainte de intrarea lor în vigoare. Codul Fiscal
este lege organică și este legal să fie schimbat prin ordonanță de urgență.
Cum poate un om de afaceri să își planifice la început de an o investiție cu bani împrumutați, dacă nu știe cum va evolua dobânda cerută de bancă, după introducerea taxei pe lăcomie, sau ce regim de amortizare va avea investiția, după posibile revelații ale Guvernului? Nu va fi cumva tentată banca să mai adauge la dobânda cerută omului de afaceri un punct procentual, așa, doar ca să se protejeze împotriva fantasmagoriilor lui Darius Vâlcov? Poate omul de afaceri să știe cât va plăti în 2019 pentru investiția făcută, dacă trebuie să o ramburseze în euro și singura certitudine este că valoarea monedei europene explodează față de leu? În nici două luni scurse de la începutul anului leul a pierdut 2% din valoare față de moneda europeană. Nimic mai mult nu urăsc oamenii de afaceri decât impredictibilitatea.
Există o legătură între aceste lucruri și situația din vestul țării și, posibil, cu viitorul acestei țări? Pot fi puse reorganizările de afaceri și insolvențele pe seama acestor lucruri? Opinăm că da. Sigur Nestle n-a arătat cu degetul la OUG 114 pentru a își justifica închiderea fabricii. Rieker nu a spus că majorarea salariilor minime ce trebuie plătite muncitorilor sau cea a prețului utilităților, după introducerea unei taxe pe energie, au fost cauzele care au determinat-o să părăsească România. Nu câștigau nimic ieșeau din scenă făcând reproșuri. În cazul acestor firme e simplu: nu le mai convine își fac bagajele și pleacă.
Nu același lucru pot să îl facă marile companii din energie, telecomunicații, bancherii legați de sute de mii de clienți și patronii români. Sunt obligați să rămână și să lupte pentru profit. Pentru aceștia singura „soluție” este transferul costurilor suplimentare impuse de Guvern în prețurile sau dobânzile practicate. Dacă nu reușesc să o facă, îi paște falimentul. Transferul costurilor se face prin inflație. Cererea sporită semnifică importuri mari, dezechilibru în deficitul comercial, cerere mare de euro, scumpiri ale importurilor. Guvernul a întors concomitent mai multe cheițe în economie care dau semnalul creșterilor de prețuri. Măsurile adoptate duc la scumpirea creditării pentru mediul de afaceri (în mod rezonabil nu te poți aștepta ca bancherii să suporte din buzunarul lor taxa pe lăcomie), a kilowatt-ului și a majorității bunurilor de larg consum căci sunt cumpărate din alte țări pe valută.
Faimosul „wageledgrowth” a economiștilor PSD (creștere economică bazată pe creșterea veniturilor), de fapt o scamatorie de mutare a banilor între buzunare, nu a fost suficient pentru ca Rieker sau Nestle să supraviețuiască la noi. Principiul funcționează în Germania unde la fiecare euro câștigat în plus la salarii, 90 de eurocenți se transformă în comenzi către industria și serviciile din această țară, nu în România unde 90 de bani din un leu plătit în plus la salarii merge către sporirea valorii importurilor.
Este suficient oare ca un milion de bugetari să primească la salarii în plus 2% din PIB (două miliarde de euro) ca profiturile Nestle sau Rieker să nu le scadă ca urmare a diminuării vânzărilor în România concomitent cu creșterea costurilor salariale și de funcționare? Ce putem face în viitor să ținem Rieker și Nestle în România? Putem obliga beneficiarii majorărilor administrative de salarii să își ia la chenzină o sacoșă de Joe și o pereche de pantofi Rieker?
Ce e de făcut?
Rândurile nu sunt o pledoarie pentru „înghețarea” salariilor și nici pentru demagogica corelare a salariilor cu o așa zisă „productivitate” a muncii, măsură recomandată în special de ideologii opoziției liberale. Este demagogică pentru că, în România, piața muncii, în care salarizarea este o componentă, este plină de dezechilibre, iar cererea și oferta se întâlnesc prea greu. Pentru a crește salariile reale sunt necesare câteva condiții. Piața muncii să aibă fluiditate, un anumit echilibru între cerere și oferta, și creșterile de salarii să poată fi transmise cu relativă ușurință în prețurile finale practicate de companii. Niciunul dintre aceste condiții nu sunt îndeplinite. Dezechilibrele pieței muncii sunt multiple, fiind regionale sau privitoare la calificările cerute/disponibile. Prețurile de vânzare nu pot fi majorate cu ușurință, fără a își pierde clienții. Până acum Guvernul și-a asigurat susținerea electorală cu banii altora. Este vorba de noi taxe puse companiilor de stat, confiscarea profitului acestora prin dividende sau sacrificarea investițiilor publice.
