Umbrele unei industrii aflate în moarte clinică
Mineritul din Valea Jiului are o istorie de peste 200 de ani, iar industrializarea României nu a putut fi realizată fără zăcământul de acolo. În anii de glorie, Valea avea 48 mine active, patru cariere de suprafaţă şi cinci uzine de preparare. În 1989, în Valea Jiului, cei peste 60 de mii de angajaţi extrăgeau 11 milioane de tone de cărbune din 14 mine. Acum, mai sunt deschise doar şase mine, cu mai putin de 5.000 de angajati. Alte două, Paroşeni şi Uricani, urmează să se închidă până în 2018.
Statisticile arată că din Valea Jiului se mai poate extrage cărbune timp de 80 de ani.
Minele de huilă, doar o amintire
România renunţă de bună voie la aproape cinci miliarde de euro. Aceasta este valoarea estimată a celor 900 de milioane de tone de huilă din subteran. Minele din Valea Jiului, principalul bazin de extracţie a cărbunelui superior se închid una după alta. Paradoxal, în paralel România importă huilă pentru singura termocentrală din ţară care mai funcţionează cu cărbune superior.
Istoria mineritului începe în Valea Jiului în 1840. Atunci baronul ungur Viktor Maderspach, moştenitorul unor mari proprietăţi în zonă, descoperă primele zăcăminte de cărbune. După aproape 20 de ani, aici se deschide şi prima aşezare minieră în Petrila. După Primul Război Mondial, în 1921, bazinul carbonifer de aici devine cel mai mare producător de cărbune din ţară. Huila, cocsul şi bitumul care veneau din Valea Jiului alimentau motoarele economiei.
Ceauşescu a mizat pe cărbune şi i-a transformat pe mineri în eroii muncii socialiste. Din toată ţara au venit oameni în căutarea unui loc de muncă foarte bine plătit, a unor avantaje materiale şi pe care nu îi speria munca grea în subteran. În 1990 în zonă erau 14 mine în care lucrau 55 de mii de ortaci. Cei 25 de ani de economie capitalistă au dăunat însă grav mineritului şi cererea de cărbune în industrie a scăzut vertiginos. Combinatele metalurgice s-au închis şi materia primă precum cocsul n-a mai avut căutare.
Mina Petrila a murit pe muzică de fanfară
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
În 25 de ani, şapte mine s-au închis, printre ele şi Petrila, cândva stindardul mineritului românesc.
După cel de-al Doilea Război Mondial, din subteranul minei Petrila se scoteau chiar și 5000 de tone de huilă într-o singură zi. Apoi, după anii 90, odată cu disponibilizările de personal, se extrăgeau de la mină în jur de 3000 de tone de cărbune zilnic, pentru ca acum, în toamna anului 2015, cantitatea maximă de huilă ce este extrasă din subteranul minei să nu depășească 500 de tone.
Lipsa investiţiilor făcute constant au dus la situaţia în care consolidarea galeriilor existente la standardele actuale ar avea nevoie de o finanţare uriaşă. Calitatea cărbunelui diferă de la o zonă la alta, iar specialiştii susţin că măcar filoanele de cărbune foarte bun ar trebui exploatate.
Csaba Lorinț, geolog, explică: „Această putere calorifică depinde foarte mult de condițiile de exploatare și de metodele care se aplică. (...)
Ultimele date pe care le-am centralizat la nivelul anului 2013 arată un volum de rezerve sigure de peste 94 de milioane de tone, ceea ce la nivelul de exploatare al acelui an ar fi asigurat o productivitate pentru 60, 65 de ani”.
Mina Petrila a murit pe muzică de fanfară. 320 de mineri au împins resemnaţi ultimul vagonet cu huilă adusă de jos din adâncul pământului. Ultimii rămaşi din cei 4000 care intrau în galerie într-o zi în 1990. După 156 de ani de activitate, cea mai veche exploatare minieră din Valea Jiului era închisă la sfârșitul lunii octombrie 2015.
„Acest vagonet practic marchează încetarea activității de exploatare la mina Petrila. Mina Petrila a reprezentat mina-fanion a bazinului carbonifer din Valea Jiului”, a spus Vasile Simion, director EM Petrila.
„Nu mă pot despărți de el. (Reporter: De ce?) Lucrul ăsta l-am făcut de 23 de ani și e dureros să las aici ce am făcut 23 de ani, numai asta am făcut”, mărturisește cu amărăciune minerul Cătălin Cenușă.
Minerii care au prins ultima zi de existență a minei Petrila vor fi mutați la alte exploatări sau vor fi disponibilizați.
„Încă pentru 100 de ani mai este cărbune aici, încă trei-patru generații puteau să iasă liniștite la pensie de aici”, susține minerul Vasile Babic.
Alte două mine, Paroșeni și Uricani, urmează să fie închise până în 2018. Doar patru exploatări miniere, Livezeni, Vulcan, Lupeni și Lonea rămân deschise, fiind considerate viabile.
Etapele închiderii minelor de huilă din Valea Jiului
1. Mina Lonea Pilier - 1994
2. Mina Câmpu lui Neag - 1999
3. Mina Petrila Sud - 1999
4. Mina Dâlja - 2003
5. Mina Valea de Brazi - 2004
6. Mina Aninoasa - 2006
7. Mina Bărbăţeni - 2007
Zero strategie în minerit
Şapte mine s-au închis din 90 încoace, iar strategia energetică a Guvernului se bazează pe rezervele de lignit. Acestea pot asigura necesarul ţării pentru încă 40 de ani. Doar în bazinul Olteniei sunt peste un miliard de tone.
Cel mai mare producător de energie din cărbune inferior este Complexul Energetic Oltenia. Cele 11 cariere pe care le controlează asigură cantitatea necesară de lignit şi combustibilul necesar pentru cele patru termocentrale din subordine. Sunt însă probleme legate de mediu. Producţia unui megawatt înseamnă o emisie de o tonă de dioxid de carbon (CO2).
„Partenerii din Comisia Europeană sau de la Parlamentul European exact asta au şi spus: Domnule, nu vă întrerupe nimeni activitatea! Nu avem nimic cu energia produsă pe cărbune. Noi vă cerem doar să reduceţi emisiile de dioxid de carbon. Ceea ce încercăm să facem noi nu este să scădem acest gen de poluare până la zero, pentru că nu se poate, nu se poate fizic, inginereşte. Noi trebuie să scădem consumurile de cărbune. De la 1,14 tone de CO2/MW acum trei ani s-a ajuns ca la câteva grupuri să avem măsurători de 0,84 de tone pe MW. Asta înseamnă o reducere cu 24%”, explică Laurenţiu Ciurel, managerul Complexului Energetic Oltenia.
În paralel, producţia de energie verde din România a luat amploare în ultimii ani, datorită subvenţiilor. Cu toate acestea, România nu-şi permite încă să renunţe total la curentul obţinut din cărbune.
„De câte ori este nevoie de o putere medie de 9000 - 10.000 MW pentru o perioadă de câteva zile, invariabil apar probleme. Ori că nu există sursă eoliană, ori că nu există sursă fotovoltaică... astfel că au fost câteva luni în acest an. Vreo două luni în iarnă şi vreo trei - patru luni pe timpul verii şi toamna când, dacă nu ar fi fost cărbune, nu am fi putut să avem acces la energia electrică pe toată durata zilei”, spune Laurenţiu Ciurel, managerul Complexului Energetic Oltenia.
Activiştii de mediu susţin însă că investiţiile în energie verde sunt insuficiente şi trebuie continuate.
„Organizaţia noastră susţine tranziţia către un sistem energetic axat în jurul energiei curate. Din perspectiva mediului, opinia noastră este că Guvernul ar trebui să stabilească un plan mediu pentru înlocuirea treptată a energiei pe bază de lignit cu energie curată. Este un proces care va dura ceva vreme, nu va fi uşor”, spune Ionuţ Cepraga, activist Greenpeace.
Mai mult, lignitul din bazinul Olteniei are o putere calorică scăzută şi își pierde calităţile dacă este transportat pe distanţe mari. Totuşi, producţiile de energie din lignit şi investiţiile în acest sector vor continua, aşa cum este stabilit şi în strategia Guvernului.
„În viitorul apropiat, să identificam zonele cu rentabilitate maximă, să le concentrăm aceste zone și să direcționăm fluxuri de capital. Cum e zona Termocentralei Rovinari unde trebuie să vedem care din cele patru cariere care o înconjoară merită să primească bani de investiţii”, spune Laurențiu Ciurel.
Unele soluţii de rentabilizare şi de continuare a producţiei de energie pe cărbune pot fi dezvoltate cu bani europeni prin Planul Naţional de Investiţii. Ecologiştii sunt însă sceptici.
„În următorii ani vor intra noi standarde de emisii în vigoare şi atunci va fi cu atât mai greu să fie conforme. Evident există tehnologie pentru reducerea într-o anumită măsură a emisiilor, însă acestea costă foarte mult. Anumite investiții nu le vedem realizabile”, spune Ionuț Cepraga.
Până acum, la Complexul Energetic Oltenia a fost investit un miliard de euro în ecologizare si retehnologizare. Chiar şi aşa energia produsă aici rămâne scumpă.
Viață printre ruine
Acolo unde a dispărut mineritul, au dispărut şi comunităţile. Baia Nouă, un sat cu etnici cehi din nordul judeţului Mehedinţi, era un adevărat furnicar în urmă cu zece ani. Oameni din toată ţara şi din străinătate veneau aici să lucreze, atraşi de salariul din minerit. Drumurile erau străbătute zilnic de maşini încărcate cu huilă, însă, totul este acum doar o amintire.
„Aici e mina şi gura minei, pe aici se intra în gura puţului cu colivia, ca un fel de lift era, una cobora, una urca şi transportau vagoneţii cu cărbune”. Doar nişte poze le-au mai rămas amintire lui Ferdinand şi Ludmilei Fichel din cei peste 20 de ani pe care i-au petrecut în subteranele minei de huilă din Baia Nouă, judeţul Mehedinţi.
În 1900, sute de etnici cehi, majoritatea cu experienţă în minerit, şi-au părăsit ţara pentru a veni în această zonă, care era pe-atunci sub control Austro-Ungar. Aşa s-au născut două comunităţi, Baia Nouă şi Eibenthal. Visul unei vieţi sigure şi a unui câştig garantat s-a risipit, însă, în timp. Din 200 de locuitori câţi erau la începutul anilor 90, acum în zonă mai trăiesc doar câteva zeci.
„Era bine, era că aveai un loc de muncă, aveai unde să îşi câştigi o existenţă de pe azi pe mâine”, spune Ferdinand Fichel.
O existenţă care încet, încet, din 2006 încoace s-a transformat în cenuşă. Un puţ s-a surpat atunci şi a luat viaţa a doi ortaci. Moartea lor a însemnat şi începutul sfârşitului comunităţii. Ministrul economiei de atunci a decis să închidă definitiv galeria de la Baia.
Manuela Rolea, reporter Digi24: „Aşa arată acum mina de huilă de la Baia Nouă, un loc al ruinelor. Liftul care îi ducea pe mineri în subteran a ruginit, iar praful de cărbune depus pe clădiri şi pe drum este singurul lucru care aminteşte că aici a fost odată o mină”.
În familia Petraşe, șase fraţi au lucrat în mină. Francesc şi Gheorghe sunt singurii care s-au încăpăţânat să rămână în sat după închiderea minei. Ceilalţi patru s-au întors înapoi în Cehia. Francesc şi Gheorghe trăiesc acum de pe o zi pe alta. Fără curent eletric, fără o masă caldă şi fără vreo speranţă pentru un viitor mai bun.
„Am rămas să avem grijă de animale, să mai tăiem lemne, numai noi doi suntem aici, atât”, spune Gheorghe Petrașe.
O şansă ca această comunitate să nu dispară este reconversia economică prin turism, dar investitorii nu se înghesuie.
„Au mai rămas doar pensionarii, putem spune că a ajuns toamna la noi şi cred că va fi toamnă veşnică”, spune Emil Flaşcă, viceprimarul comunei Dubova.
Altă variantă ar putea fi redeschiderea minei. În subteranele minei de huilă antracitoasă din Baia Nouă încă mai sunt cantităţi importante de cărbune superior. Însă costurile retehnologizării generale, refacerea galeriilor şi asigurării unor parametrii de mediu la standarde europene ar fi uriaşe.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
