Cum se ascund banii din comerțul cu opere de artă
Atunci când fac tranzacţii cu opere de artă extrem de valoroase, cei mai bogaţi colecţionari din lume încearcă să se sustragă de la plata taxelor fiscale. Dacă un proprietar vinde un Van Gogh sau un Picasso pentru suma de 100 de milioane de dolari, acesta este nevoit, în funcţie de politica fiscală a ţării în care locuieşte, să-i dea statului de la 20 până la 40% din valoarea tranzacţiei.
Scandalul Panama Papers a adus în atenţia tuturor lista bogaţilor lumii care şi-au ascuns averile în paradisuri fiscale, prin intermediul unor societăţi fantomă. Pe lista scandaloasă, nume mari şi reputate din lumea artei, colecţionari care au tranzacţionat opere de artă valoroase, fără să le declare la Fisc.
Pavel Șușară, critic de artă: În mod normal, statele nu ar trebui să impoziteze în niciun fel relaţia cu obiectul artistic.
ARTĂ ÎN OFSAID VIA OFFSHORE
În Marea Britanie, SUA şi Canada, John Doe este denumirea pe care o primesc persoanele a căror identitate reală nu poate fi dezvăluită în timpul proceselor juridice. Cu alte cuvinte, John Doe reprezintă, de fapt, persoană dispusă să furnizeze date secrete la adăpostul anonimatului.
„Salut. Aici e John Doe. Sunteţi interesaţi de nişte date? Le împărtăşesc cu plăcere”. Cu acest mesaj, primit de jurnalistul german Bastian Obermayer, a început uriaşul scandal financiar Panama Papers.
Ca urmare a bazei de date puse la dispoziţie de enigmaticul John Doe, jurnaliştii de la Suddeutsche Zeitung au intrat în posesia a peste 11,5 milioane de documente „scurse” de la firma de avocatură Mossack-Fonseca din Panama.
Preşedinţi, premieri, dictatori, oameni de afaceri şi-au ascuns miliardele în paradisurile fiscale din Insulele Virgine, Bahamas sau Panama, pentru a se sustrage taxelor. Firma care le-a intermediat ingineriile financiare? Chiar societatea panameză Mossack-Fonseca.
Cristian Pârvulescu, politolog: În cazul Panama Papers vorbim despre o firmă care administrează 210.000 de alte firme. Iertaţi-mă, dar nimeni nu poate să explice cum se poate întâmpla minunea asta. O singură persoană din această firmă de avocatură gestiona 10.000 de firme. Şi era o simplă secretară.
Mossack-Fonseca a fost fondată în anul 1977 de avocatul german Jurgen Mossack şi de panamezul Ramon Fonseca, avocat şi scriitor.
La 4 ani distanţă de la declaraţiile pline de emfază ale celor doi avocaţi, firma a devenit centrul atenţiei mondiale şi punctul de plecare al unei anchete financiare care a zguduit lumea politică din Europa şi SUA, până la Kremlin.
Lucian Mândruță, jurnalist: Panama expune faptul că în jurul lui Putin nu sunt nişte sărăntoci patrioţi, ci sunt nişte bogătaşi care au ajuns acolo prin mijloace nu întotdeauna cinstite. 00:29:34 Nu cred că Putin a fost foarte deranjat în plan intern de scandalul Panama pentru că pur şi simplu oamenii în Rusia după ce au fost îndoctrinaţi atâta vreme, nu mai sunt disponibili să creadă vreo veste proastă despre el. Oricum el a pregătit terenul ca oamenii să nu creadă acuzând Occidentul atâţia şi atâţia ani de minciună, evident că acum e uşor să spună „aţi văzut măh, iar v-au minţit”. V-au minţit că eu sunt bogat şi prietenii mei eludează taxele. Nu-i adevărat.
Nu doar politicienii de rang înalt sau oamenii de afaceri au fost implicaţi în uriaşul sistem al societăţilor fantomă. Personalităţi din lumea artei, case de licitaţii celebre, moştenitori ai unor pictori faimoşi au beneficiat, la rândul lor, de serviciile companiilor offshore.
Pavel Șuşară, critic de artă: Există şi o dimensiune în care este implicată arta. Dar nu este implicată arta, sunt implicaţi aceeaşi oameni care fac ingineriile financiare în general dar care de data asta folosesc obiectul artistic.00:00:15 Altminteri nimic din ceea ce înseamnă arta nu este schimbat nici de manipulări frauduloase, nici de infracţiuni propriu zise.
În dosarele societăţii panameze de avocatură Mossack Fonseca au fost regăsite nume ale unor colecţionari de artă celebri:
- Familia Ganz, cea care a stat la originea vânzării secolului de la Casa de Licitaţie Christie's.
- Marina Ruiz-Picasso, moştenitoare a tablourilor faimosului pictor cubist, beneficiar al fondurilor obţinute prin societatea fantomă Vislau Limited, din Insulele Virgine.
- Moştenitorii greci ai familiei Goulandris, a căror colecţie de artă a fost estimată la 3 miliarde de dolari, vândută prin intermediul companiei offshore Wilton Trading SA, din Panama.
- Membrii familiei Nahmad, originari din Alep, Siria, beneficiari ai societăţii fantomă Swinton International Ltd., cu sediul în Insulele Bahamas, proprietari ai Galeriilor de Artă Nahmad din Londra şi New York. Revista Forbes a estimat averea familiei la aproximativ 3,3 miliarde de dolari.
Pavel Șuşară, critic de artă: E vorba de aceeaşi lăcomie a socialismului în cazul de faţă francez. 00:30:35 De ce să plătească statului francez, să plătească celor care mănâncă fistic stând pe balustradele de la metrou şi care nu fac nimic toată ziua şi să vină Marine Ruiz Picasso care să le subvenţioneze punga de fistic. Mi se pare absolut aberant şi de neacceptat.
Lucian Mândruță, jurnalist: Toate statele din lumea asta încearcă să le ia bogaţilor banii. Şi ei încearcă să se ferească de chestia asta. Aici sigur intervine o chestie de moralitate.
Cristian Pârvulescu: Oamenii spun „dom'le, da' ce e ilegal?”. Aici e marea problemă. Că nu e ilegal. E imoral. E grav imoral. Nu e ilegal. Şi ştiţi de ce nu e ilegal? Pentru că statele nu s-au înarmat cu o legislaţie care să împiedice acest lucru.
„Legile sunt atât de prost concepute, încât le permit unora, dacă au îndeajuns de mulţi avocaţi şi contabili, să scape de responsabilităţile pe care cetăţenii de rând trebuie să şi le asume”, a declarat despre acest subiect Barack Obama.
În anii 90 şi la începutul anilor 2000, multe licitaţii de artă, organizate la unele dintre cele mai mari case de profil din lume, au fost un simplu paravan pentru tranzacţii efectuate, de fapt, prin intermediul unor societăţi-fantomă gestionate de firma de avocatură Mossack-Fonseca.
În noiembrie 1997, Casa de licitaţii Christie's a intermediat ceea ce, mai târziu, a fost denumită „Vânzarea secolului". Pentru un comision de două milioane de dolari, Christie's a tranzacţionat colecţia acumulată în peste 50 de ani de cuplul american Victor şi Sally Ganz.
Pavel Șușară, critic de artă: Moştenitorii nu ar fi vrut să vândă lucrările. Deci au vândut oarecum forţat. De ce? Pentru că succesiunea costa atât de mult încât ei nu erau în stare să suporte succesiunea. Şi a fost practic o constrângere, au suferit o constrângere de a vinde. Şi atunci a început caruselul vânzărilor, al transferurilor dintr-o parte în alta, fiindcă în clipa în care lucrările au fost scoase la licitaţie la Christie's, lucrările erau deja vândute. Erau vândute cred cu 168 de milioane de dolari dacă nu mă înşel, iar la Christie's s-au revândut cu două sute şi ceva. Dar, de fapt, revânzarea a fost scoaterea în spaţiul public a cifrelor astronomice la care s-a ajuns pe piaţa de artă.
Din documentele dezvăluite în scandalul Panama Papers, a rezultat că „Vânzarea secoulului” este legată de societatea Mossack-Fonseca. Familia Ganz nu mai era proprietara colecţiei în momentul în care aceasta fusese scoasă la licitaţie la Christie's.
Sutele de tablouri fuseseră deja vândute unei societăţi cu sediul în insulele Niue din Pacificul de Sud. Firma se numea Simsbury International Corporation şi avea consiliu de administraţie fantomă. Din Panama Papers, s-a aflat, de curând, numele proprietarului real al firmei: Joseph Lewis, la acea vreme acţionarul principal al Casei de licitaţii Christie's.
Cristian Pârvulescu, politolog: Este o combinaţie prin care printr-o înregistrare fictivă în ţări care sunt cât se poate de darnice cu investitorii străini, nu există niciun fel de fiscalitate, există o fiscalitate minimă, se ascund marile firme de situaţia financiară complicată din anumite state.
Să presupunem că un colecţionar de artă doreşte să păstreze secrete posesia şi tranzacţia unui tablou de Marc Chagall, „Violonistul albastru”, evaluat la zeci de milioane de dolari. Nu doreşte să plătească taxe către Fisc, nici taxe vamale.
Colecţionarul (beneficiarul tranzacţiilor) cere sprijinul unei bănci, al unui consultant financiar sau al unui cabinet de avocatură expert în fiscalitate. Intermediarul contactează un agent specializat în domicilierea unei societăţi fantomă. Opera de artă este, astfel, achiziţionată de o firmă offshore şi nu apare ca bun înregistrat pe numele beneficiarului.
În acest mod, cei mai mari colecţionari de artă din lume au evitat să plătească taxe.
Pavel Șușară, critic de artă: Dacă un deţinător poate să se protejeze de meschinăria unui socialism rudimentar aşa cum s-a tot manifestat socialismul ăsta întotdeauna că ce e al nostru e al nostru, iar ce e al tău e tot al nostru, tipul acesta de relaţie şi tipul acesta de gândire nu are ce căuta în lumea civilizată şi mai ales într-un domeniu atât de special şi atât de sensibil cum este acela al bunurilor simbolice.
La nivel mondial, anual, cifra de afaceri a comerţului de artă este de aproximativ 50 de miliarde de dolari. Însă, în lipsa reglementărilor cu privire la fiscalitatea tranzacţiilor pe piaţa de artă, o evidenţă clară este imposibil de ţinut.
Scandalul Panama Papers nu a făcut, de altfel, decât să confirme ceea ce specialiştii în domeniul artei ştiau deja despre obligaţiile colecţionarilor de a declara statului TOT.
Pavel Șușară, critic de artă: Plăteşti impozit în condiţiile în care tu aperi lucrările alea, le conservi, le asiguri toate condiţiile, le asiguri de la micro climatul de factură muzeală şi până la protecţia tot ce înseamnă factor de risc, după ce ţi-ai băgat proprii tăi bani vine statul şi te taxează pentru că le deţii. Iar acele bunuri sunt practic parte din patrimoniul acelui stat. Şi atunci cum să nu te duci în offshore-uri? Deci tipul acesta de refugiu de lăcomia statelor mi se pare perfect legitim.
Până una alta, pe 16 noiembrie 2016, la Casa de licitaţii Christie's, tabloul „Căpiţa” al pictorului impresionist Claude Monet a fost vândut pentru suma de 81,4 milioane de dolari. Semn că, pe piaţa de artă, nu banii sunt problema.
DIN BUNCĂRUL LUI HITLER... ÎN DOSARELE PANAMA
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, zeci de mii de tablouri şi statui extrem de valoroase au fost ţinta jafului. Colecţionarii particulari, în special evreii, au fost prădaţi de trupele germane. Tablourile furate au ajuns în buncărele lui Hitler. Odată cu izbucnirea scandalului Dosarelor Panama, au ieşit la iveală tranzacţii cu tablouri furate de trupele germane, în urmă cu peste jumătate de secol.
Elveţia, Geneva. 2016. Sunt unele clădiri nu înseamnă mare lucru pentru trecătorii obişnuiţi. Pentru cei mai bogaţi colecţionari de artă din lume, însă, spaţiul este un adevărat rai al... sustragerii de la plata taxelor: Paradisul Porto-Franco.
În depozit sunt păstrate aproximativ un milion de piese de artă şi obiecte valoroase pentru care proprietarii nu plătesc taxe fiscale, aşa cum s-ar întâmpla dacă le-ar ţine acasă.
Pavel Șușară, critic de artă: Faptul că ai o colecţie acasă, vine Fiscul ţi-o evaluează şi spune face două milioane de euro. La două milioane de euro plăteşti impozit.
Cristian Pârvulescu, politolog: Miliarde şi miliarde de euro scapă fiscalităţii. Banii aceia nu mai iau drumul serviciilor publice, nu mai intră în educaţie, nu mai intră în sănătate, nu mai intră în infrastructură, ci sunt protejaţi.
Capodopere semnate de Van Gogh, Klimt sau Picasso sunt păstrate în condiţii de conservare şi securitate maximă. Cele mai multe dintre acestea au avut, până de curând, proprietari ascunşi în spatele unor societăţi fantomă. Ca urmare a dezvăluirilor din Dosarele Panama, numele proprietarilor au fost date publicităţii, iar unele capodopere au devenit, astfel, obiectul unor litigii.
Pavel Șușară, critic de artă: Ceea ce a aparţinut cuiva şi a fost la un anumit moment subiectul unui rapt, subiectul unei infracţiuni pentru că asta e deposedarea unui om de propriul lui bun este o infracţiune trebuie identificate şi restituite moştenitorilor sau celor care deţin drepturile legale de succesiune.
În anul 2015, Bastian Obermayer şi Frederik Obermaier, jurnaliştii care au avut primii acces la documentele Panama, au descoperit în datele firmei de avocatură Mossack-Fonseca o tranzacţie a unui tablou celebru: „Bărbat sprijinit într-un baston”, de Amedeo Modigliani. După o simplă căutare pe internet, cei doi au aflat că opera de artă era revendicată, în instanţă, de proprietarul de drept, încă din anul 2011.
Pictura, evaluată la suma de 22 de milioane de euro, ar fi fost furată de nazişti, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de la colecţionarul evreu Oscar Stettiner. Tabloul a reapărut în anul 1996, la o licitaţie organizată de Casa Christie's. A fost achiziţionat, pentru suma de 3,2 milioane de dolari, de o societate panameză, International Art Center. Odată cu scurgerea de informaţii din dosarul Panama Papers, s-a descoperit că beneficiarii firmei offshore erau celebrii colecţionari din familia Nahmad.
Pavel Șușară, critic de artă: Problema aici nu este atât de valoarea lui, ci de legitimitatea deţinerii.
În anul 1990, o agenţie canadiană specializată în căutarea operelor de artă furate de nazişti a început o investigaţie, după ce a aflat că la Casa de licitaţie Sotheby's a fost pus în vânzare „Bărbat sprijinit într-un baston”. Agenţia canadiană l-a contactat atunci pe moştenitorul lui Oscar Stettiner, Philippe Maestracci.
Acesta a aflat, ulterior, că tabloul a fost expus la Galeria de Artă din New York deţinută de colecţionarii din familia Nahmad. Maestracci i-a contactat şi le-a revendicat tabloul, acuzându-i că îl deţinuseră... ilegal. Aceştia au negat vehement învinuirile.
Pavel Șușară, critic de artă: Au negat că le aparţine şi au creat un centru de artă contemporană în Panama. În spaţiul acestor întâmplări intervin mici anomalii de comportament ale unor oameni şi chiar ale unor colecţionari. Vor cu tot dinadinsul ca ei să aibă unele lucruri chiar dacă ele sunt implicate în scenarii infracţionale.
Timp de cinci ani, procesul dintre moştenitorul lui Stettiner, Philippe Maestracci, şi familia Nahmad a fost, în esenţă, o mascaradă. Membrii familiei Nahmad au susţinut că tabloul nu le-a aparţinut în niciun moment, ci că acesta era, de fapt, proprietatea unei societăţi, International Art Center. Din punct de vedere juridic, lucrurile chiar aşa stăteau. Doar că datele dezvăluite din Panama Papers au demonstrat că, proprietarul real, beneficiar final al companiei offshore International Art Center, era chiar familia Nahmad.
Astfel de situaţii sunt frecvent întâlnite în lumea marilor colecţionari. În cazul pieselor de artă a căror valoare ajunge la milioane, chiar zeci de milioane de dolari, fiscalitatea devine o problemă mai mare decât îşi permite, sau este dispus să îşi permită colecţionarul, fie el şi miliardar. Impozitul pe care acesta trebuie să-l plătească pentru comercializarea unei opere de artă poate ajunge până la 40% din preţul tranzacţiei.
Lucian Mândruță, jurnalist: Occidentul e cam socialist în ciuda a ceea ce credem noi. Taxele sunt foarte mari în multe ţări occidentale. Şi sunt foare mari pentru că o presiune uriaşă a publicului a ridicat taxele astea ca să susţină tot felul de lucruri gratuite. Nu discutăm dacă e bine sau nu. Dar sunt taxe foarte mari. Şi oamenii ăştia se gândesc aşa „păi stai măi, de ce să plătesc eu ajutoare sociale pentru un milion de cetăţeni din profitul meu de un miliard pe care tocmai l-am făcut?”.
Pavel Șușară, critic de artă: Nahmad de ce îşi ţine colecţia într-o zonă porto franco a Genevei? Pentru că oamenii aceştia cheltuiesc suficient, îşi imobilizează suficiente resurse încât să nu mai trebuiască să plătească, tot timpul să plătească statului ceva, să plătească Fiscului câte ceva pentru simplul fapt că ei încearcă să ducă mai departe nişte însemne ale umanităţii.
Între timp, până la deznodământul procesului, în lipsa unei legislaţii care să reglementeze politica societăţilor offshore, unul dintre avocaţii dosarului Modigliani şi-a încheiat pledoaria simplu: „Distracţie plăcută!”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
