REPORTAJ. Românii poartă haine sintetice, în timp ce ciobanii dau foc la lână
Din Munţii Carpaţi şi până la turmele din spatele blocului, păstoritul rămâne o meserie care se adaptează vremurilor moderne. Dincolo de imaginea idilică a ciobanilor din reclamele la brânză, pateu sau telefoane mobile, viaţa păstorilor rămâne aspră. Izolare, sacrificii şi muncă grea.
Cioban: Ştiu poveşti cu ciobani care au fost fulgeraţi şi au murit. Ştiu momente în care a venit lupul. Ştiu ciobani care s-au bătut cu ursul. Nu mi s-a părut că le e frică de asta, asta e o parte din viaţa lor, e firească, e normală. Lâna o scot afară din grajd, afară unde pot să îi dau foc şi îi dau foc. Pun motorină pe ea şi o aprind, că nu am ce face cu ea.
11 milioane de oi la 19 milioane de români.
Cioban: Am zis nu-mi trebuie oi câte zile am eu, nu-mi trebuie, dă-le dracului!
Mioriţa în varianta italiană
Ne tragem din ciobani, iar Mioriţa, laie, bucălaie rămâne mitul fondator al poporului român. O baladă care simbolizează existenţa noastră pastorală in Munţii Carpaţi şi are la bază invidia, lăcomia, furtul şi crima. Vă mai amintiţi ce am învăţat la şcoală când eram copii? Trei ciobani coboară în vale cu turmele. Unul vrâncean, unul ungurean şi altul moldovean. Moldoveanului îi dezvăluie Mioriţa, oaia năzdrăvană, planul unei crime.
Au o fatalitate în a se percepe pe ei însuşi. Până şi ei câteodată se percep ca fiind depăşiţi, nu îşi înţeleg valoarea în contextul actual. Acceptă cumva faptul că ei vor dispărea.
La sfârşitul anului trecut, undeva în pădurile de lângă Torino, Italia, la o distanţă de aproape 1.800 de kilometri de România a avut loc o crimă care pare decupată din paginile Mioriţei. Doi ciobani moldoveni dintr-un sat de lângă Bacău au fost ucişi de câţiva ciobani italieni. Doru a aşteptat să fie major pentru a pleca din ţara. De zece ani păştea oile în Italia, ca să poată să-şi facă o casă a lui.
Olaru Petronela, mama lui Doru: Aproape a terminat-o, chiar spunea că vine în mai acasă şi nu mai se întoarce înapoi, că s-a săturat, plecând de copil şi greu, cel puţin vara spunea că se ducea câte trei luni în munte, singur. Vedea câte un om la două, trei săptămâni acolo. Şi cât mai dădea telefon, stătea de vorbă cu noi. Atât era de greu. Spunea cum îi ploua şi era foarte greu şi în rulotă.
4 milioane de români plecaţi în străinătate
Mama băiatului a plecat la rândul ei de mai multe ori la muncă în străinătate. De tragedie a aflat când muncea în Germania.
Olaru Petronela, mama lui Doru: În ultima perioadă era cu băiatul ăsta care şi dânsul a fost omorât la fel. A dus o viaţă foarte grea, s-a chinuit mult acolo ca să poată câştiga un ban, să fie în rând cu oamenii şi el. El a fost un băiat cuminte, aşa a fost crescut, să nu se ducă să fure. Fiecare şi-a câştigat o bucată de pâine cinstit şi a muncit pentru ea. Chiar cu preţul vieţii până la urmă.
Băiatul a fost ucis împreună cu colegul său, un alt tânăr plecat pentru un viitor mai bun. Cei doi aveau grijă de peste 500 de oi şi au plătit cu viaţa fiindcă şi-ar fi dus animalele la păscut pe terenul ciobanilor italieni. În prezent, mai multe persoane sunt cercetate pentru cele două crime, însă ce s-a întâmplat exact rămâne un mister. Cristinel Mihăilă l-a cunoscut pe Doru.
Olaru Petronela, mama lui Doru: Acolo a fost găsit, unde e stâlpul ăla, un pic mai în stânga l-a găsit mort. Rulota era aici.
Italia este una dintre ţările în care peste un milion de români au plecat la muncă. Este şi ţara în care mulţi devin ciobani pentru că asta este tot ce li se oferă. Acum, pe câmpul din apropierea oraşului Torino, unde au fost găsite cadavrele celor doi tineri, un mic altar aminteşte de sfârşitul lor violent.
Călin Valer, cioban: Cum zic şi italienii: era bine să le fi dat câte o bătaie, să îi trimită la spital şi de la spital în România. Du-te! Între ciobani, vorbim între ciobani: M-ai găsit în iarba ta, ţi-am dat bătaie.
Salariul pentru un baci din Italia, minim 600 de euro
Colegii celor doi tineri ucişi continuă să trăiască în rulote, printre oi, pentru un salariu de 600 până la 1.000 de euro pe lună. Li se poate întâmpla orice în pădure, dar sunt pregătiţi să se apere.
Reporter: Nu vă e frică să dormiţi aici, nu vine nimeni să vă bată la geam?
Cioban: Nu vine, am căţelul, latră. Şi când a lătrat, am scut de apărare.
Reporter: Doar un foc.
Cioban: Să le fie ţărâna uşoară.
România are peste 11 milioane de ovine/caprine
Astăzi, în România exista peste 50 de mii de ciobani. Însă, păstoritul, una dintre cele mai vechi ocupaţii este pe cale de dispariţie. Autostrăzile, proprietatea privată, supermarketurile, tehnologia. Aceştia sunt principalii inamici ai unei meserii care înseamnă un trai în izolare şi îngrijirea animalelor 24 de ore pe zi.
Reporter: De ce credeţi că oamenii nu mai vor să facă meseria asta?
Şerban Mihai, cioban: Una că e şi izolat, eşti izolat, eşti legat de ele zi şi noapte. Şi la mulţi nu le mai place. Mai pierzi, mai câştigi, cu animalele e cam ca la loz în plic.
O zi din viaţa ciobanilor începe înainte să răsară soarele şi se termină la miezul nopţii. Totul într-o izolare completă. Ce rămâne la final de sezon? Oboseala şi amintirea vremurilor în care meseria era una profitabilă. Şerban Mihai are 51 de ani, 8 clase şi 30 de oi. Le îngrijeşte alături de alte 400 de oi la o stână din Acriş, Vama Buzăului. Păstoritul îi aduce un câştig de aproximativ 1800 de lei pe lună. Stâna se află la câteva zeci de kilometri de casa unde îl aşteaptă soţia şi cei trei copii. Încearcă să meargă acasă o dată pe săptămână, să facă baie. Asta, când drumul nu este blocat.
Şerban Mihai, cioban: Să fie amenajat în primul rând drumul. Pentru că trebuie să vii cu utilaje. Cu tractoare, avem noroc că tractorul mai merge şi pe unde e rău şi pe unde e mai bine. Trebuie să ducem producţia jos, brânza, nu poţi să o ţii aici, trebuie să o duci la păstrat.
Reporter: Cum aţi hotărât să vă faceţi cioban?
Şerban Mihai: Am decis că e o muncă, no, să ţii şi animale, să poţi câştiga un ban mai...nu am pământ, nu am, am zis că încep cu animalele, poate câştig un pic mai bine. Am fost şi prin Italia, acolo n-a prea mers treaba. A mers cât a mers, după nu a mai mers. Nu mai găsim oameni, nu avem cu cine lucra, au plecat mulţi dincolo, care au mai ştiut meseria asta.
Munca la stână: program non-stop
Singurătatea se tratează cu telefonul mobil. Atunci când internetul funcţionează, Facebook-ul ia locul interacţiunilor umane. Pe rețeaua de socializare, ciobanii află cum este viaţa la alte stâne.
Viaţa de cioban cu Facebook
Şerban Mihai, cioban: Tradiţia, deci, muzica populară, cum era înainte la stână, se vede pe Facebook. Grupul oilor, stăm pe grupul oilor şi acolo găsim.
Transhumanţa, adică deplasarea cu animalele de la șes la munte si de la munte la şes a fost unul dintre cele mai importante momente din viaţa ciobanului român. Astăzi, doar câţiva mai pleacă cu oile, dar pe distanţe scurte.
Dragoş Lumpan, regizor şi fotograf, a participat la una dintre ultimele transhumanţe. În anul 2008 s-a înhămat la un drum care a durat un an jumate şi a trecut peste 5 graniţe: Albania, Grecia, Italia, Marea Britanie şi Turcia.
Ultima transhumanţă
Dragoş Lumpan, regizor și fotograf: Ceea ce fac ei e un lucru practic şi se lovesc de alte lucruri practice, pe care de obicei le construim noi, cum ar fi şoselele sau din ce în ce mai multe maşini sau legi aplicate prost. Sau o modernitate, aşa, pe scurt, care vine peste ei. Sunt legi prost aplicate, UE nu interzice transhumanţa, sugerează anumite precauţii, care de multe ori sunt aplicate brutal, au probleme chiar şi cu poliţia, au probleme cu proprietarii de terenuri. Dacă înainte erau terenuri mari, ale unui CAP, ale unui AS, acum sunt împărţite în loturi foarte mici.
Păstoritul, o meserie multimilenară
Badea Gheorghe are 61 de ani şi mai bine de jumătate din viața lui a stat cu oile. În tinereţe, a avut stâna lui, astăzi are grijă de oile altor ciobani. Îşi aminteşte de ultima lui transhumanţă: în anul 2009 a mers cu oile 200 de km.
Chiriţă Gheorghe, cioban: E greu. Erai pe drum, dormeai, bagaj, cu măgari. Mâncare tot aşa, făceam când oprea în câte un loc seara. În câmpul liber, sub cer, nu... Era greu. Acum nu ne mai dă voie.
Reporter: Cine nu vă mai dă voie?
Chiriţă Gheorghe, cioban: Ministrul Agriculturii, nu mai... Am fost şi în Făgăraş, în partea asta, în trei zile. Am plecat de aici din vamă. Pe drum închegam, mulgeam, cu care, cu măgari. Tot bagajul îl luam şi plecam cu el. Noi nu putem pleca de aici până n-o ninge. N-avem unde să le ducem la câmp, undeva la câmp, merge altfel oaia la câmp. Aici nu e iarbă de venit, nu se îngraşă oaia ca la câmp. La câmp, o rădăcină dacă mănâncă e altă treabă.
Transhumanţa susţine biodiversitatea
Dragoş Lumpan, regizor și fotograf: Termenul „cioban” are în ultima vreme o conotaţie proastă, dar ciobanul proprietar de oi care merge la drum trebuie să fie un tip puternic. Dacă nu e puternic, nu are cum să facă asta. Trebuie să fie deştept, dacă nu e deştept, trebuie să îşi caute altă meserie. Am mers spre exemplu cu ei noaptea, pe drumuri pe care, ei numesc lucrurile alea drumuri, dar ele de fapt nu erau drumuri, nici măcar nu erau poteci şi oricum nu se vedea nimic, chiar dacă ar fi fost nu se vedea absolut nimic. Nu era nicio stea, nu se vedea nicio luminiţă de la vreun sat, nu se vedea vreo formă de deal, era câmpie, ei ştiau pe unde să meargă. Da, ştiu că pe acolo e, mă voi duce într-acolo, s-ar putea să am probleme cu câţiva proprietari de terenuri, s-ar putea să am probleme cu poliţia, s-ar putea să vină lupul, s-ar putea să vină ursul, dar eu voi face asta. Ei pot muta munţii şi într-un fel nu foarte poetic îi mută.
România văzută de la firul ierbii
Badea Suciu a ales calea oilor după ce a terminat şcoala profesională. În 2013 a mers cu 600 de oi până în Polonia. Ultima lui transhumanţă. 1850 de kilometri parcurşi în patru luni. La stână a învăţat că un câine este într-adevăr cel mai bun prieten al omului. Atât la drum, cât şi în inima naturii.
Cristian Suciu, cioban: Breazu a fost până la graniţă, toată România a fost cu noi, ne trebuia un câine că la noi sunt şi animale sălbatice. Cu 300 de oi am plecat şi la graniţă am ajuns cu 301, una fătase pe drum. Noi le-am numărat să vedem dacă nu cumva avem în minus şi aveam în plus. Am adus mielul înapoi. Eu nu cred că meseria asta are pensionari, ca să mergi după oi până eşti bătrân poţi. Suntem un pic mai departe de, cum le zic ăştia, grijile cotidiene, suntem mai feriţi un pic. Nu poţi să mergi în fiecare zi, multe lucruri se schimbă în oraş. Şi când mergi zici uite, băi, n-am mai fost şi parcă... dar la ştiri, ce se aude, ce se schimbă mai auzim şi noi.
Lână multă, centre de colectare puţine
Petre Daea, Ministrul agriculturii, un iubitor declarat al oilor, le-a promis în repetate rânduri ciobanilor o viaţă mai bună. Anul trecut, 32.000 de crescători de ovine s-au înscris în programul de ajutor pentru oieri, care le oferă 1 leu pentru fiecare kilogram de lână, dar nu şi centre de colectare.
Petre Daea: Am dorit să stimulăm valorificarea lânii, prin acordarea unui leu pe fiecare kilogram, în condiţiile în care lâna este adusă la un centru de colectare.
Reporter: Nu este prea puţin?
Petre Daea: Şi eu cred că este prea puţin, dar cred că este bine să cântărim cu efortul minţii.
Şerban Mihai: Un leu pe kilogram şi să tunzi o oaie e trei lei. Şi nici nu ai, în partea aia la noi acolo nu găsim să o vindem.
Cristian Suciu, cioban: Eu zic că lâna şi-a pierdut valoarea din cauza a ce aduce de dincolo. Bine, acum nu ştiu cât sunt de bune. Lâna e bună, ce-i pe mine e din lână. Eu nu le-aş lăsa pentru nimic, dar nu ştiu dacă la oraş dacă stai să te duci într-un...să porţi, că până la urmă se simte. Oricât îl dai, lâna e lână şi nu poţi să mergi îmbrăcat în lână. Trebuie să îţi iei cu pene de pinguni sau ce mai au prin ele.
Până în anii '90, România ştia să valorifice tonele de lână produsă. Fabricile de covoare, precum cea de la Cisnădie erau celebre în întreaga lume.
Dragoş Lumpan, regizor și fotograf: Lâna până înainte de '89 era un bun de foarte mare preţ. Aveai lână, erai bogat. Acum ai lână, n-ai nimic, o arunci, în principiu. Asta din cauza lânii care vine din Noua Zeelandă, Australia, din cauza hainelor din alte materiale, inclusiv sintetice, care vin din toată lumea.
Mărtoiu Nicolae, cioban: Prima dată, meseria mea de bază a fost blănar argăsitor. Asta am făcut profesionala, aşa se făcea atunci. Şi după s-a stricat, înainte erau la modă cojoacele Alain Delone când lucram eu acolo, până în armată, cum e fâşurile acum. Acum le aruncă. Şi pieile de miel şi de oaie şi de tot, că n-are valoare.
În prezent, ciobanii sunt nevoiţi de multe ori să arunce sau să ardă lâna. Alteori o vând la un preţ care nu acoperă nici măcar costurile de tuns.
Gheorghe Sime, cioban: Dacă nu vine nimeni, o scot afară din grajd şi îi dau foc, pun motorină pe ea şi o aprind, că nu am ce face cu ea. Altfel se adună şobolanii în ea. Şefii noştri de ţară nu au habar ce înseamnă lâna românească, ce valoare ar putea avea şi ce materiale s-ar putea face din lâna românească, pentru ei este mai rentabilă să o aducă din străinătate că au vreun profit sigur.
De la firul ierbii, dintre munţi, badea Mărtoiu se gândeşte la viaţă, corectitudine şi promisiuni electorale.
Mărtoiu Nicolae, cioban: Când te duci la vot, până îl votezi îţi promite marea cu sarea şi Oltul cu totul şi după aia tot ce ştie face. Dar te duci, că aşa e frumos să te duci. Mă, ia să-l votez, că poate iese ceva mai bine. Şi asta e, speranţa. Că tot aşa, doi bătrâni zic: Ce faci, bă, Gheorghe? Ce să fac, măi, Ioane? Mai bine decât ieri şi mai rău decât mâine. Dacă aş fi tânăr acum, nu m-aş mai duce cu oaia.
Reporter: Ce-aţi face?
Mărtoiu Nicolae, cioban: M-aş face parlamentar dracu'. Acum mai multă ceartă auzi decât de bine. Pe la aparat, pe la radio, peste tot. Auzisem că măresc pensiile, dar degeaba, tot pe ale lor le măreşte, că pe ale noastre, la ciobani de unde să le dea pensii. Ai de-a face cu tot felul de oameni. Îi spui omului unde te duci, ce faci, că sunt oameni şi aşa, şi aşa. Unii te lasă, alţii te înjură, dar trebuie să fii mai calculat tu ca altul. Dacă n-ai ce face, decât să dea el, dai şi tu, asta e, nu te laşi.
Eterna şi fascinanta Românie. Legenda spune că oraşul Bucureşti a fost întemeiat de un cioban pe nume Bucur, care în drumul său cu oile s-a oprit lângă apele Dâmboviţei. Pipera, 2018, periferia oraşului Bucureşti. Printre blocurile rezidenţiale, fie iarnă, fie vară, pasc câteva sute de oi. Roxana Triboi este urbanist şi studiază fenomenul pastoralismului urban.
Roxana Triboi, urbanist: Pastoralismul şi oraşul au coexistat. Un fenomen foarte important este fenomenul care a început în '95, odată cu abandonul utilizării terenurilor agricole din jurul Bucureştiului, care aparţineau fermelor de stat care furnizau în Bucureşti produse alimentare. Ciobanii, mulţi sunt de origine macedoneană, au sesizat acest potenţial. Pur şi simplu li s-a oferit un teren pe care nimeni nu îl dorea, majoritatea proprietarilor aştepând să îl vândă dezvoltatorilor imobiliari.
Apoi au apărut şi dezvoltatorii imobiliari.
Roxana Triboi, urbanist: Există nişte beneficii ecologice ale prezenţei lor. Terenul acesta abandonat, fără prezenţa ciobanilor ar fi fost împădurit, poate şi depozitarea gunoaielor şi acte de vandalism. Ei pur şi simplu grădinăresc un teren care nu e al nimănui.
Ciobani cu facultate
Rotbav, judeţul Braşov. De la Mioriţa de altădată şi până la ce au realizat fraţii Căţean e cale lungă. Ei sunt viitorul. George, Silviu şi Ionuţ s-au întors la stâna părintească după ce au terminat facultatea. Vor să ducă mai departe meseria din care au trăit şi ultimele cinci generaţii ale familiei lor. Sunt ciobani cu facultate şi îşi fac meseria într-un stil modern: cu maşini, telefoane şi tablete. Băieţii îmbina tradiția cu tehnologia, pentru că au meseria în sânge.
George Cățean, cioban: Mie îmi place să spun: dintr-un cioban, domn faci, dar dintr-un domn, cioban nu mai faci niciodată.
Ionuţ Cățean, cioban: Iar pe noi când ne-au dus la oraş, am fost ca o pasăre din asta pe care o prinzi şi o bagi în colivie.
Au început cu 30 de oi
Silviu Căţean este veterinar şi cioban. Spune că cele două meserii nu ar putea exista una fără cealaltă: cineva trebuie să crească animalele şi cineva să le trateze. El le face pe amândouă.
Silviu Căţean, cioban: Nu e o decizie, e o plăcere, e un hobby. Principalul lucru e să cresc animale, asta ma fost învăţaţi de mici, crescuţi în viaţa asta şi în tot ce înseamnă lucru şi atunci am decis să creştem şi să mergem mai departe, să ducem tradiţia. Stai 24 de ore din 24 de ore aici în câmp, te plouă, te udă, te bate vântul, n-ai curent, n-ai nimic, e sălbăticie.Trebuie să ai dragoste de oi. Nu poţi să faci ciobănie dacă n-ai dragoste. Nu toate muştele fac miere. Aici, în mijlocul oilor, nu se măsoară timpul nici în ore, nici în zile, se măsoară în timp şi în activitate. Ştii că acum e perioada de muls, apoi vine perioada în care se înţarcă oile, se mârlesc, vine perioada fătatului, aşa se măsoară.
Astăzi au o afacere de peste 1 milion de euro
George Căţean a terminat ASE-ul, iar acum încearcă să adapteze meseria de cioban la vremurile moderne şi să crească profitul afacerii familiei sale.
George Căţean: Fiecare generaţie a suportat un anumit upgrade. Dacă generaţiile trecute nu au fost conectate la tehnologie, la tot ce înseamnă în momentul de faţă o viaţă normală, noi cumva am fost obligaţi să ţinem pasul, atât cu partea de tehnologie, cât şi cu partea de cerinţele pe piaţă şi tehnologie în fermă.
Ionuţ: Ca schimbarea climatică.
George: La fel ca şi în alte activităţi, şi în oierit avem o problemă foarte mare în ceea ce înseamnă resursa umană. Şi să nu uităm că vorbim de un sector îmbătrânit, cel al ciobanilor, un sector îmbătrânit, mult focusat în zona montană, o zonă care trece printr-un proces de depopulare.
Chiar daca viaţa la stână este grea, libertatea este mai presus de orice.
George: Tot mereu, statutul de cioban a fost cumva statutul omului liber. Pentru noi n-au existat niciodată graniţe. Dacă e să dăm puţin timpul înapoi, vom vedea că ciobanii, timp de secole, prin activitatea lor de transhumanţă au populat multe zone. La baza multor culturi şi la baza multor civilizaţii este de fapt cultura pastorală.
Ionuţ: Un cioban dacă se enervează, azi e la Braşov şi mâine dimineaţă îl găseşti la Ploieşti. Asta a fost ciobănia, nu că plimbă băţul pe aici. Ăla a fost cioban adevărat, că nu mai avea mâncare şi de dragul la oaie s-a dus şi acolo şi acolo.
Subvenţii de până la 28.5 euro/cap de ovină
Dincolo de imaginea idilică a ciobanilor din reclamele la brânză, pateu sau telefoane mobile, viaţa păstorilor rămâne aspră. Izolare, sacrificii uriaşe şi muncă grea. Măsuri tot mai puţine şi lipsa unei strategii naţionale pentru modernizarea acestui domeniu multimilenar. 11 milioane de oi şi resurse insuficiente pentru a le gestiona. Cum se vede pentru ciobani, de la firul ierbii, România de astăzi?
Silviu Căţean: Astăzi? E o întrebare foarte grea şi îmi e urât, mi-e groază, mi-e silă, sunt toate adunate la un loc pentru că e un dezastru. E un dezastru ce se întâmplă astăzi în România. E ca şi cum eu aş alege cel mai slab om pe care îl ştiu eu, pe cel mai sărac şi l-aş lăsa să gestioneze toată afacerea. Aşa este România astăzi, este gestionată de cine, de incompetenţi. Asta ne trebuie nouă? Noi oare nu mai avem valori? Deci, un om cu o afacere nu îşi pune portarul să îi conducă firma. Aşa e România, România e o afacere. Dacă n-o conduci cum trebuie, nu merge. E dureros, dar asta e.
Reporter: Dacă ar fi să rescriem azi Mioriţa, care ar fi povestea?
Silviu Căţean: Mioriţei? Au fost trei ciobani şi au plecat. Au dispărut.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
