Exclusiv Nicu Alifantis, 5864 de concerte în 50 de ani pe scenă: “Sunt dependent de limba română”
A împlinit anul trecut 50 de ani de când a urcat pentru prima oară pe scenă. În acel an, de partea cealaltă a Cortinei de Fier, debutau și alți artiști precum Bruce Springsteen, Queen, Tom Waits, ABBA, Rush. Tot în 1973 se întâmplau concerte și lansări de albume semnate de David Bowie, Pink Floyd, Led Zeppelin, The Rolling Stones, The Jackson 5, Joan Baez, Deep Purple, Johnny Cash sau Elton John. O parte dintre cei de mai sus nu mai sunt în viață, din păcate, însă cel despre care vă vom vorbi astăzi, da, este printre noi. Numele său e Nicu Alifantis. Foarte puțin probabil ca vreun român să nu fi auzit de el. Sau muzica lui. Anul acesta, pe 31 mai, Alifantis își va sărbători ziua de naștere într-un concert. Cum altfel? “Ca să-mi iau gândul de la faptul că fac 70 de ani”.
- Cum a debutat Nicu Alifantis într-o emisiune concurs la TVR, de genul Vocea României
- Cine l-a recomandat și cum a ajuns să cânte în Cenaclul Flacăra
- Care erau locurile underground din Bucureștiul anilor 70
- Când și unde l-a cunoscut pe Nichita Stănescu
- Cine i-a fost mentor într-ale muzicii
- Ce muzică asculta în anii 70 și cum făcea rost de discuri noi
- Ce crede despre talent
L-am întâlnit în Foaierul Sălii Mici a Teatrului Național din București, acolo unde are expusă, sub titlul “Memorabilia”, o colecție de amintiri din cei 50 de ani de activitate. Fotografii, afișe, instrumente, discuri și multe altele adunate, aproape obsesiv, într-o viață de om. Documentarea pentru acest interviu mi-a pus în față cifre, informații și date care, dacă ai răbdare să le parcurgi, te lasă perplex: peste 5000 de concerte live, 30 de albume individuale, 5 albume de autor, 12 colecții muzicale, 28 compilații muzicale, 16 reeditări de albume (“Nichita” a fost reeditat de 7 ori), 121 de piese de teatru pentru care a scris muzica, 15 roluri în piese de teatru, 19 filme pentru care a scris muzica, actor într-un film (“Bietul Ioanide”, regia Dan Pița, 1979), 10 cărți publicate (majoritatea poezii și poeme). Ne-am așezat în două fotolii, am dat telefoanele pe silence și am pornit microfonul.
Reporter: Suntem în 1973, iar tânărului de 19 ani pe nume Nicu Alifantis, i se întâmpla atunci prima lui ieșire pe o scenă. Cum a fost?
Nicu Alifantis: Da, eram la liceu în ultimul an și cochetam deja de câțiva ani cu teatrul. S-o luam ușor, așa, că sunt practic două debuturi care s-au întâmplat în același an. Eram la un cerc de teatru chiar de la începutul liceului, din 1969-1970, iar la cercul ăsta de teatru devenisem un soi de vedetă. Cântam mult, făceam tot felul de spectacole de muzică și poezie. Îndrumători erau doi actori de la Brăila, Anca și Mircea Crețu, care erau soț și soție. Ușor-ușor, cei care eram mai răsăriți în cercul ăsta, ne-au dus la teatru și am început să ducem tava prin tot felul de spectacole, să facem figurație. Iar mie a început să-mi placă foarte tare lucrul ăsta. În 1973, prin ianuarie, de fapt, de prin decembrie 72, am început repetițiile la un spectacol al lui Ivan Helmer, cu muzica făcută de Mircea Florian, care avea nevoie să fie cineva de acolo, de la Brăila, care-i să–i cânte muzica în spectacol. M-a ales pe mine, am făcut repetițiile, a avut loc premiera - “Philadephia, ești a mea”, se chema spectacolul - iar după povestea asta în care se pare că prestația mea a fost relativ mulțumitoare pentru cei din teatru. Regizorul Dumitru Dinulescu m-a chemat într-o zi și mi-a zis că vrea să-i fac muzica la “Furtuna” lui Ostrovski. Iar ăsta a fost, practic, debutul componistic în ale muzicii de teatru. Am păstrat legătura cu Mircea Florian, care mi-a devenit mentor în zona asta muzicală: Apoi au apărut și alți regizori. Le era mai comod să lucreze cu cineva de la Brăila, eu fiind deja oricum acolo, în teatru. Debutul la “Furtuna” s-a întâmplat pe 28 aprilie 1973. În vara lui 73 terminasem liceul, mă pregăteam pentru Bacalaureat și a venit o echipă a Televiziunii, era o emisiune-concurs, se chema Tele Top și era făcută de Sorin Grigoriu și cu Elisabeta Mondanos. Era o emisiune itinerantă, mergau într-un oraș, culegeau talente locale și intrau în concurs în urma unei preselecții. M-au luat și pe mine.
Rep: Era, așadar, o emisiune de tinere talente precum Vocea României din zilele noastre.
Alifantis: Da, da, era un concurs de muzică. De cântat. Iar eu am luat preselecția locală și am intrat în concurs. A fost cam așa: trebuia să stai trei etape la votul publicului și apoi te premiau și te lua în brațe televiziunea. La mine s-a întâmplat lucrul ăsta până la sfârșitul anului 1973. Între timp am dat bacalaureatul, l-am luat, toate bune și frumoase. Am dat în prima sesiune și la Medicină, că ai mei ar fi vrut să fac Medicina. Firește, am picat, că nu-mi plăcea lucrul ăla. Așa, revenind la concurs, au fost, ziceam, mai multe etape: Brăila, Ploiești, Brașov, iar la Târgu Mureș am luat trofeul și, astfel, mi-au făcut primele două filmări la Televiziune. În toamnă, eu m-am angajat la teatru, iar ai mei erau șucăriți, că ei ar fi vrut să mă facă om serios…
Rep: Vă văzuseră deja la TV?
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Alifantis: Încă nu. Filmările le-au dat ceva mai târziu, spre finalul anului 1973. Iar eu, ca să scap de povestea asta cu medicina, m-am dus la comisariatul militar și m-am cerut în armată. Ăia și-au făcut cruce, fiindcă m-am dus pe capul lor o lună de zile. Lucram deja cu Tocilescu (Alexandru - nr.) la “Svanevit”, ne pregăteam de premieră și ăștia au zis, gata, dom’le, dacă vrei, te luăm în armată. Urma să plec în februarie 1974. Am scos premiera cu “Svanevit” în regia lui Tocilescu. Nu zic eu că a fost cea mai bună muzică de teatru pe care am făcut-o eu în perioada aceea, dar a fost un spectacol cu totul special. Pentru că Tocilescu era foarte tânăr, fusese repartizat la Brăila, și avea o viziune cu totul aparte, mai novatoare față de ce se întâmpla pe atunci în teatru. Bun, a ieșit un spectacol foarte frumos, cu mare succes la public. Apoi am venit la București și am plecat la oaste. Eh, cu chestia asta i-am cam încurcat pe ăia de la teatru. Pentru că eram în stagiune, trebuia să joc în niște spectacole. Mă rog, am plecat la Buzău, la oaste. Iar la oaste, ca la oaste. Până într-o bună zi de duminică când s-au dat la televizor acele două filmări și atunci au aflat și ăia de acolo cam cu ce ocup eu. În clipa aia, viața mea din armată a devenit și bună, și rea. În sensul că aveam un caporal, unul Deliu, care avea boală pe mine, că “domnu artist”... Dacă n-am frecat la wc-uri cu periuța de dinți… În fine. În același timp, sigur că era plăcut, camazarii erau mândri că, uite, ce coleg avem.
Rep: Vă mai amintiți ce piese ați cântat la TVR atunci?
Alifantis: Da. Îmi amintesc perfect. Era cântecul “Romanță”, pe versuri de Miron Radu Paraschivescu, cu care am și luat concursul ăla de la Televiziune, și un alt cântec pe care l-au ales ei, pentru că le-a plăcut, a fost “Poștalionul”. Pe astea două le-am filmat la Buftea. Erau reflectoarele alea de film, mari, deci o desfășurare de forțe pentru un neica-nimeni care eram eu la vremea aia. Dar se filma serios, pe peliculă, era ca un videoclip, doar că nu se chema așa. Din păcate, filmarea la “Romanță” nu mai există. Astea au fost primele două filmări, au avut succes și, mă rog, de aici încolo a început să se rostogolească bulgărele.
Revenind la armată, la opt luni aveai concediu, care însemna cam zece zile de liber de la oaste. Și am plecat la București, la Tocilescu, care stătea și foarte aproape de gară. El a fost prima mea gazdă, acolo aveam hainele civile. Ei bine, acolo în casă la el am întâlnit foarte multă lume din zona asta teatru, muzică, arte plastice. Era un du-te-vino permanent de oameni foarte importanți sau care aveau să devină foarte importanți. Acolo i-am cunoscut pe Gelu Colceag, pe Gabi Iencec, pe Ioana Crăciunescu și pe Ștefan Sloboda. Ei erau într-un grup care se chema Reflex Flacăra, era un grup de umor. Și tot ei mi-au propus să mă ducă la Flacăra, să mă arate lui Păunescu, poate intru în Cenaclu. Se întâmpla în toamna lui 74, cred că prin septembrie-octombrie. Din când în când, Păunescu mai făcea câte un concurs prin care mai băga oameni în Cenaclu. Odată cu mine, au mai debutat Zoia Alecu și Nicu Vladimir. Am avut un succes nebun pentru că am cântat un cântec, “Repetabila povară”, pe versurile lui Păunescu, și încă o piesă, “Spionaj”, pe versuri de Miron Radu Paraschivescu. Și așa am intrat în Cenaclu. Doar că apoi a trebuit să mă întorc la oaste. Mai săream gardul, dădeam fuga la București. A fost o școală extraordinară armata asta... După armată, mi-am continuat munca la teatru. Mai primeam solicitări din țară să fac muzica la diverse spectacole, cântam pentru că erau foarte la modă recitalurile de muzică și poezie, iar diverse teatre făceau spectacole de genul ăsta. În 1975, când am terminat armata, în vară, a fost un turneu foarte mare al Cenaclului Flacăra, iar eu am mers cu ei în turneul ăla. Și sigur că de atunci am devenit foarte ocupat, nu mi-a mai dat prin gând nici facultate și nimic. Intrasem deja în circuitul ăsta și cu angajatul la Teatrul din Brăila și cu Cenaclul Flacăra. Îmi găsisem poteca pe care să merg și eram fericit că mi-am găsit drumul pe care încep să-l bătătoresc.
Rep: Ce muzică asculta Alifantis în anii 70?
Alifantis: Se asculta toată muzica rock, spre exemplu. Deep Purple, Uriah Heep, The Beatles, The Rolling Stones. Existau. De ce? Pentru că, uite, eu aveam un prieten, Silviu, care avea o rudă în străinătate și îi trimitea discurile imediat cum apăreau. Pe de altă parte, aveam vaporenii care aduceau “marfă”. Și, da, eram aproape la zi cu muzica.
Rep: Ce vă plăcea? Erați fan ce?
Alifantis: Îmi plăcea Deep Purple în mod special, îmi plăcea Pink Floyd foarte tare. Recunosc că ascultam în aceeași perioadă și Adamo și Becaud, care avea muzică franțuzească. Iar dintre ai noștri, Aurelian Andreescu, normal. Prin 76, cred, l-am cunoscut acasă la Cornel Todea pe Johnny Răducanu, despre care am aflat că era tot brăilean. În seara aceea am cântat, pentru că aveam chitara mereu cu mine, pe unde mă duceam știam că lumea mă pune să cânt. Eram nou venit de la Brăila. Iar la plecare a venit Johnny la mine și-a zis: “Mâine seara, la ora 7.00, vii la Tic-Tac. Ia-ți chitara cu tine”. Tic-Tac era pe bulevardul Elisabeta și era celebru pentru că acolo se aduna foarte multă lume mondenă, se cânta live. Bref, am cântat acolo din toamna lui 76 până la cutremur, în martie 77, când s-a închis localul. Acolo am început să cunosc actori, venea Toma Caragiu după spectacol, venea Ovidiu Schumacher, toată lumea de la Bulandra. Cântam eu, apoi intra Johnny, care avea un cvartet foarte tare, cu el la contrabas, cu Marius Pop la pian, cu Peter Wertheimer la saxofoane și Eugen Gondi la tobe. Foarte bună trupă. Se cânta cu urale, cu aplauze, era ceva nemapomenit. Apoi, intram iar eu, mai aveau ei o repriză și după aia intra Aurelian Andreescu. Acolo l-am cunoscut. Aurelian venea după ce încheia la restaurantul Cișmigiu, traversa și, practic, încheia apoteotic seara noastră. Cânta dumnezeiește! Cu repertoriu aproape numai străin. Iar acolo apărea toată lumea boemă, apărea Tudor George, poetul, se urca pe mese, declama, Paul Goma se înjura cu Adrian Păunescu peste mese, Nica Cassian venea aproape seară de seară. Acolo am început să cunosc tot felul de oameni extraordinari și foarte importanți. Nichita Stănescu, spre exemplu.
Rep: Tic-tac era un fel de underground în România, nu?
Alifantis: Da, era un club extraordinar cu muzică foarte, foarte bună. Se cânta, practic, numai jazz.
Rep V-aș propune acum un fel de exercițiu. O să spun niște nume de artiști sau trupe și aș vrea să aflu reacția dvs. Ce vă spune fiecare dintre ei. Spre exemplu, Queen.
Alifantis: Eeeee, Queen a fost o revelație. Ce m-a fascinat acolo a fost vocea lui Freddie. Și aranjamentele vocale care se întâmplau acolo. Voci atât de frumoase, aranjamente vocale ca la muzica Queen n-am mai auzit decât la Beatles. De altfel, Beales fiind o școală pe la care a trecut și Queen. Pentru mine, Queen asta a însemnat: o bucurie a vocilor.
Rep: Bruce Springsteen?
Alifantis: Bruce Springsteen este un tip… Întâmplarea face că am și fost la un concert al lui. Cred că este singurul artist muncitor. În sensul acela strict al cuvântului. Omul ăsta trage de el pe scenă într-un fel cum n-am văzut la altă lume. Transpiră, își scuipă plămânii, concertul lui a durat 2 ore și jumătate. El mai are o chestie: un fel de etichetă a americanului tradițional.
Rep: Tom Waits?
Alifantis: Ce să zic? E din lumea aia frumoasă. O lume cu totul și cu totul specială. Aici s-au pus multe temelii în muzica rock. În perioada aceea toată muzica avea mesaj. Asta era fascinant.
Rep: V-am dat câteva nume, dar mai sunt și alții, ca să vă spun doar că ei s-au lansat, ca și dvs, în 1973.
Alifantis: A…Da? Uite, n-am știut asta.
Rep: Da, și mai sunt alții. Aerosmith, ABBA, Rush. Iar ca să fie tabloul și mai complet, trebuie să vă spun că în 1973 aveau turnee mondiale toate numele mari din istoria muzicii rock: David Bowie, Pink Floyd, Led Zeppelin și mulți, mulți alții.
Alifantis: Ei, a fost un an bun, se pare… Ce să zic? Recolta a fost bună.
Rep: Vă doreați foarte tare să vedeți astfel de nume în concerte live?
Alifantis: Sigur că îmi doream, dar știam clar că nu se poate. Abia din 90 am început să visez la lucrul ăsta. Eu am avut parte și de niște plecări în perioada aceea, dar toate erau în Est.
Rep: Pe cine admirați atunci din muzica românească?
Alifantis: În turneul ăla cu Flacăra, când am ieșit din Armată, Nicu Covaci (Phoenix - n.r.) m-a luat pe lângă el. A investit în mine, mi-a dat foarte multe sfaturi. Am învățat foarte multe lucruri de la el. Era perioada în care acolo, pe prispa vilelor A din Costinești, am ascultat Cantafabule. Apoi l-am cunoscut pe Dan Aldea, care scosese și el Zamolxe, cu Sfinx. Dintr-odată, lumea începea să propună din punct de vedere muzical niște lucruri complexe. Opere, operele rock. Atunci mi-am pus în cap să fac opera folk. Și-am făcut “După melci”, care a fost primul meu album mare. Marea mea șansă și, probabil, traseul ăsta pe care l-a avut de-a lungul anilor plecând de la Brăila și ajungând la București, dar marea mea șansă au fost întâlnirile pe care le-am avut cu lumea artistică pe care am întâlnit-o aici la București. Din toate domeniile artistice. Un alt tip de școală, pentru că orice meserie se fură, nu se învață. Bun, înveți un ABC al ei, dar meseria - asta o veche vorbă bătrânească - se fură. Și se pare că e foarte adevărat. Se mai întâmpla un lucru, care acum nu se mai întâmplă și-mi pare rău că s-a pierdut pe drum. Marii artiști ai acelor ani aveau un anumit tip, o anume generozitate care acum s-a dus. Cum să zic? Fiecare îți destăinuia din experiența lor… Concurență nu există în artă. Eu consider că în artă singura concurență o ai cu tine însuți. Aia e competiția. Pentru că nu există doi artiști care să facă același lucru. Dar oamenii se sfătuiau între ei, își dădeau sfaturi. Cei bătrâni către cei tineri. Și tot așa. De lucrul ăsta m-am lovit și mi-a prins bine. Au fost multe mâini de ajutor întinse, multe uși deschise, multe vorbe frumoase, care te motivează, te bucură. Îți dau încredere. Din păcate, lucrul ăsta s-a cam pierdut pe drum. Asta este… E o perioadă mai ciudată acum.
Rep: Ce înseamnă talentul? E ceva cu care te-ai născut sau e ceva ce ai exersat foarte mult?
Alifantis: Talentul e o moștenire cu care te naști. Ți se dă de undeva. Că e de la Dumnezeu, că e de la părinți, nu se știe. Ai în tine. Cineva poate să cânte foarte frumos, să aibă o ureche perfectă, să aibă talent la limbi străine, să aibă talent poetic, să picteze frumos. Astea sunt lucruri pe care le porți în genă, acolo undeva. Eh, mai departe, când te hotărăști să mergi pe drumul ăsta, în care să dai drumul talentului tău să genereze opere, mai mari sau mai mici, nu contează, acolo intervine munca. Acolo intervine pregătirea, exercițiul. Și o acumulare culturală adiacentă. Pentru că de pomană cânți tu dacă nu știi ce se mai cântă. Eu stăteam cu urechea lipită de radio și ascultam Radio Europa Liberă sau alte posturi. Ascultam multă muzică. Mă bucuram de fiecare disc care-mi pica în mână. Mai ales că eu nu făcusem Conservatorul, nu aveam o școală de muzică și atunci am început să am niște oameni de la care să învăț, la care să mă duc și să-i rog să accepte să mă învețe. Gen Adrian Enescu, Mircea Florian, Johnny Răducanu. Învățam de toate. În primul rând, teorie muzicală. Pentru că erau lucruri pe care nu le știam. De la Adrian Enescu, spre exemplu, am învățat foarte multe lucruri care țin de teoria muzicii, de arta orchestrației. Apoi, când am avut primul meu studio, de la el am învățat butoanele. La asta s-a adăugat un alt om într-ale butoanelor, Fredy Negrescu, de la Electrecord, maestru de sunet cu care mai toată artistărimea română a înregistrat. La fel, eu mergeam seara la Fredy, stăteam seara la el la studio, indiferent pe cine înregistra. Meseria se fură. De asta cred că talentul e ceva cu care vii și apoi începi să șlefuiești la el. Sigur, sunt oameni precum Andrieș (Alexandru - nr.), care e profesor bun, arhitect bun, desenează minunat, pictează extraordinar, cântă, face versuri. A scăpat Dumnezeu găleata cu talentul în capul lui. Ce să-i faci? Asta este.
Rep: Un exercițiu de imaginație. Dacă, prin absurd, n-ar fi existat comunismul și ar fi continuat perioada interbelică, ce nume credeți că ar fi fost astăzi celebre, recogniscibile la nivel internațional.
Alifantis: Eu cred că din România cine a vrut să fie, a fost și a devenit recognoscibil internațional. Și, din păcate, cred foarte tare, am ferma convingere că aici, în muzică, cel puțin, discutăm de partea instrumentală. Virtuozitatea instrumentală nu are nimic de-a face cu povara pe care o ducem noi în cârca noastră și care se numește limba română. Eu, ca artist, care cânt cântece cu vorbe, eu sunt dependent de limba română. Nu o să mă apuc niciodată să fac cântece în limba engleză sau în altă limbă pentru că nu gândesc în limba aceea. N-am trăit în lumea aceea, a limbii aceea. De aceea, eu cred că de pe plan mioritic, indiferent că ar fi fost sau nu comunism peste noi, avantajați sau șanse au cei din muzica instrumentală. Dovadă că au și făcut mulți carieră internațională.
Rep: La cine vă gândiți?
Alifantis: Uite, Gheorghe Zamfir. E foarte cunoscut pe plan mondial. George Enescu e o persoană foarte cunoscută. Ciprian Porumbescu e o persoană cunoscut pe plan mondial. Dar sunt convins că unul ca mine nu are cum să facă carieră internațională. Același lucru se întâmplă și cu actorii. Sunt legați tot de limbă.
Rep: V-a sărit în ochi, din zona artistică, vreun tânăr român în ultimii 10-20 de ani?
Alifantis: În primul rând, îmi sar în ochi unii artiști pe care-i ascult pe la diverse festivaluri de folk, unde sunt invitat să fiu și în juriu. Acolo i-am ascultat pe unii tineri pe care-i simți de departe, din clipa în care ei încep să cânte, că omul ăla a ascultat muzică, că e preocupat de instrument, că studiază, că mai deschide o carte de poezie și mai alege de acolo un anume mesaj pe care-l pune pe muzică și-l transmite mai departe. Pe oamenii aceștia n-ai cum să-i ratezi, nu-i poți trece cu vederea. Doar că ei sunt cam puținei…
Rep: Puțini?
Alifantis: Muzica a devenit un soi de divertisment. S-a împământenit într-un anume fel cum că artistul are o viață frumoasă și lejeră. Și mai scoate și bani. Eh, și atunci multă lume vrea să devină artist. Nu e asta! Adevărul e că trebuie să lași foarte multă sudoare și foarte mult sânge ca să fii performant cu adevărat. Și fără muncă nu prea se poate. Eu am întâlnit oameni care citeau de dimineața până seara. Spre exemplu, Ștefan Iordache, când a făcut Richard al III-lea avea tomuri de documentare legat de acest spectacol. A citit de i-au ieșit ochii din cap ca să înțeleagă cine e personajul în care el urma să se transpună pentru spectacolul ăsta. Era de o seriozitate uriașă. Acum nu cred că mai… Cam dai cu tunul ca să mai găsești astfel de oameni. Nu poți să faci artă dacă tu nu vii cu un bagaj de cunoștințe legat măcar de domeniul tău. Uite, eu nu ascult muzică în perioada în care lucrez la un album. Pentru că, ești om, îți place o frazare muzicală. Dar dacă te ia valul și copiezi, chiar și fără să vrei? Și în clipa aia am oprit orice sursă de altă informație, ca să nu mă bruieze. Mă concentrez pe ce am de am eu de făcut. Iar când am terminat, nu mai ascult Alifantis neam. Bine, nici nu-mi place să mă ascult, asta e altă ciudățenie. Mă ascult doar la studio, la lucru.
Rep: În ultima vreme ce ascultă Nicu Alifantis?
Alifantis: Sunt în perioada în care ascult ceva mai multă muzică simfonică. Nu mă întreba de ce. Nu o să mă apuc niciodată de așa ceva, nu sunt făcut pentru asta. Dar descopăr lucruri pe care nu le știam. Sonoritatea este cu totul și cu totul alta decât cea în care m-am învârtit în toată perioada asta. Am ascultat în ultima perioadă, iarăși, multă muzică veche populară, tradițională. Dar aia adevărată.
Rep: La ce ascultați? Aveți acasă un sistem audio cu niște boxe bune sau la căști?
Alifantis: Acasă mai ascult când sunt plecați ai mei, că pot să dau tare. Altfel, am niște căști foarte bune și ascult la cască, să nu-i deranjez pe ceilalți. Pentru că nu toată lumea poate să guste în acel moment ceea ce vrei și tu. Plus că sunt extraordinare căștile astea… Am primit de la fete niște căști, efectiv intri într-o altă lume. Dar depinde și cum asculți. Dacă asculți să te relaxezi sau să asculți o muzică ca atare e una. Dacă o asculți și începi să asculți anumite lucruri din ea, adică dacă asculți cu ureche profesională și cauți să dibuiești anumite lucruri pe acolo, atunci se transformă într-o carte de învățat.
Rep: Știți câte concerte ați avut până în ziua de azi?
Alifantis: Da. 5864.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
