Interviu cu Marius Turda. O istorie care nu se predă la școală

Marius Turda a fondat Institutul Cantemir în cadrul Universității Oxford, din Marea Britanie. În prezent este profesor la Oxford Brookes și autorul mai multor cărți și studii, în special pe subiecte privind rasismul și mișcarea eugenică. Sunt teme care au influențe până în prezent, una dintre acestea fiind ascensiunea naționalismului din Europa.

Subiectele de care se ocupă Marius Turda sunt în mare parte tabu în educație și spațiul public din România. Din 24 martie acesta are o expoziție în București, la muzeul Nicolae Minovici, unde sunt expuse pentru prima dată exemple de cercetare antropologică și rasială din România. Astfel, vizitatorii “pot să vadă și să cunoască o istorie care nu li s-a predat la școală”, spune Marius Turda.

Laura Ştefănuţ: Ce e rasismul și de ce este rău?

Marius Turda: Rasismul este o doctrină și o politică toxică bazată pe argumentul că unii oameni sunt “superiori” și alții le sunt “inferiori”. Prin urmare, aceștia din urmă există întotdeauna într-o poziție subalternă și defavorizată din punct de vedere social social, cultural, economic și politic.

Rasismul presupune că indivizilor aparținând acelor așa-zise rase superioare (“albe”) li se cuvine puterea, ei fiind singurii creatori de cultură și civilizație. Rasismul nu are granițe fixe. Există un extra-rasism între așa-zisele rase diferite (albi versus negri de exemplu) și există intra-rasism (împotriva Romilor de exemplu); există un rasism cultural așa cum există și un rasism biologic. Din nefericire rasismul, atât ca ideologie, cât și ca practică (instituțională, socială, culturală etc.) nu a dispărut din societatea contemporană, cu toate eforturile depuse în ultimii 60 de ani.  

Rase biologice nu există, însă sunt destui care cred că ele sunt reale și explică diferențele culturale și intelectuale dintre diferite națiunii și țări pe baza diferențelor dintre “rase”.

De când încearcă oamenii de știință să explice că nu există rase biologice și cât succes au avut?

Încă din anii 1930 s-a încercat eliminarea noțiunii “rasă” și înlocuirea ei cu aceea de “grup etnic”. Declarațiile UNESCO de la începutul anilor ‘50 au avut și ele un impact foarte puternic în lumea academică însă chiar și atunci au fost unii oameni de știință care au refuzat să accepte că “rasele” umane nu există.

Genetica modernă folosește termenul de “rasă” în sens biologic, și anume un grup de populaţie în care există caracteristici fizice similare și constante. "Rasele" nu explica însă varietatea genomului uman. Aproximativ 85% din variaţiunile genomului uman se regăsesc între indivizii aparţinând aceloraşi “rase”. Nu există "rase" umane distincte, "pure" și, din punct de vedere al materialului genetic, diferite între ele. Din păcate, chiar dacă nu are nici o bază științifică, termenul de “rasă” nu a dispărut din limbajul curent iar ideea că oamenii aparțin unor “rase” diferite continuă să aibă aderenți.

Naționalismul care revine în Europa se revendică de la idei rasiste?

Da este adevărat că un naționalism etnic și religios, care militează pentru așa-zisa protejare a valorilor naționale, revine în forță acum în Europa. Referințele intelectuale ale acestui “nou” naționalism sunt importante pentru că unele dintre ele continuă, chiar dacă nu deschis, discursurile rasiste ale perioadei interbelice, când protejarea “rasei” era integrată în politica oficială a statelor europene.

Mitologia populară cu privire la ce înseamnă să fii ‘European’ (adică alb și creștin), chiar dacă este contestată acum, rămâne totuși un important punct de referință al identității naționale a europenilor.

Ce observăm acum în unele țări din Europa este o predispoziție către acest mod specific de a teoretiza specificul național bazat pe religie și argumente rasiale. Acest naționalism este ostil în mod fățis proiectelor multiculturale și multietnice. Națiunea, la fel ca rasa, este descrisă ca o entitate biologică, care trebuie protejată. Mulți încă își doresc un viitor al națiunii, bazat pe autohtonism și credința în păstrarea “purității” etnice.

Europa, după cum bine știm, este însă mixtă din punct de vedere etnic și să nu uităm că una din calitățile ei istorice specifice este faptul că multe comunităti și-au asumat identități etnice simultane (evreu și maghiar; turc și german; român și spaniol și așa mai departe). Pentru a recunoaște și pentru a examina această revenire a etnicității și naționalismului în țări precum Ungaria și Polonia trebuie să urmărim tradițiile istorice specifice ale fiecărei țări și în același timp avem nevoie și de un cadru metodologic și comparativ adecvat pentru a ne putea înțelege dezbaterile interne despre identitatea colectivă, minoritară și individuală într-o Europă tot mai divizată și polarizată.

 Tocmai am publicat o carte la Londra unde discut acest fenomene recente de revenire a naționalismul etnic, precum și impactul rasismului în viață politică actuală. Cartea se numește Historicizing Race.

Cât de răspândit era rasismul în România interbelică?

Ideea de rasă a pătruns adânc în cultura și știința românească din perioadă interbelică (de la Vasile Conta la Nichifor Crainic, de la Vasile Pârvan la Constantin Rădulescu Motru, de la Nicolae Paulescu la Sabin Manuilă și Simion Mehedinți, de la H. Sanielevici la Liviu Stan, de la Ion Pillat la Nicolae Roșu).

Dacă descriem “rasismul românesc” ca fiind doctrina care presupune existența unei “rase românești” și a ideii că această “rasă” era superioară altora sau că această “rasă” trebuia “protejată” de amestecul cu alte “rase inferioare”, precum evrei sau “țiganii”, atunci sunt multe personalități din perioada interbelică care au articulat idei rasiste.

Să nu uităm că la sfârșitul anilor '30 și începutul anilor '40 România a introdus legi rasiale, cum ar fi legile antievreiești, care prevedeau, printre altele, o definiție pe bază de “sânge” a românului. Unele idei rasiste au fost împrumutate din Italia fascistă și Germania nazistă; altele au fost rezultatul direct al naționalismului românesc.

Am discutat unele din aceste personalități și ideile lor rasiste în două cărți, dintre care una a apărut și în limbă română la editura Polirom. Cărțile sunt Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950) și The History of Eugenics in East-Central Europe, 1900-1945.

Ați publicat extins despre rasismul din România interbelică. De ce credeți că aici nu aflăm la școală despre fenomen?

Sunt foarte surprins să aflu că în liceele și universitățile din România nu se studiază nici cercetările rasiale și nici rasismul românesc din perioada interbelică.

Nu pot să înțeleg cum poate fi studiat antisemitismul românesc interbelic, de exemplu, fără a înțelege rasismul din acea perioadă; la fel, ideologia mișcării legionare a fost puternic pătrunsă de idei rasiale și, în sfârșit, politica Mareșalului Antonescu și Holocaustul din Transnistria trebuie privite și din perspectivă rasială pentru a fi înțelese corespunzător.

Și acesta este doar aspectul politic al istoriei rasismului românesc. Dacă luăm în considerare obsesia care continuă să existe în România în legătură cu specificul național, este foarte important ca teoriilor rasiale și impactul lor în dezbaterile politice, culturale și științifice din perioada interbelică să fie prezentate publicului larg și tinerilor generații și discutate cu discernământ critic și empatie științifică.

Cum se manifesta preocuparea aceasta pentru rase din perioada interbelică?

Completând definițiile literare privitoare la identitatea națională, antropologii români s-au concentrat asupra materialelor umane fizice și palpabile, precum craniile sau indivizi reali.

Folosind experimente tehnice, cum ar fi măsurători ale corpului, catalogarea și clasificarea grupelor sangvine din cadrul populației, ei au sperat să creeze ceea ce considerau a fi o “știință a națiunii”. Cu alte cuvinte, antropologia a avut că obiectiv crearea unei ontologii naționale bazată pe empirismul și pozitivismul științelor naturale și a teoriilor despre evoluție și genetică.

Pentru antropologi națiunea a fost, mai întâi, un obiect de studiu, ce a devenit treptat și obiectul loialității lor profesionale și umane. Aceste reprezentări fizice ale națiunii le-au permis antropologilor să facă incursiuni considerate “obiective” în structura etnică a societății, în paralel cu interpretările referitoare la identitatea națională oferite de textele literare și filozofice. De aceea am spus că naționalismul românesc interbelic este înțeles doar parțial dacă ideile rasiale ale celor care au contribuit la discuția despre caracterul național nu sunt cunoscute publicului larg.

Ignorarea se aplică și altor subiecte istorice de interes?

Un alt subiect care este la fel de ignorat este cel al eugenismului, despre care am vorbit recent la București. Discuția poate fi văzută pe youtube.

Eugenismul a fost o preocupare răspândită în interbelic. Atât oamenii de știință, cât și guvernanții erau preocupați să găsească soluții de a îmbunătății populația din punct de vedere ereditar și astfel națiunea românâ. Uneori astfel de idei au fost folosite și pentru a promova oprirea de la reproducere a unor oameni, prin sterilizare sau alte metode.

De ce credeți că nu există un efort susținut de a prezenta istoria așa cum a fost?

Atât eugenismul cât și rasismul (nu trebuie confundate!) provoacă disconfort, atât publicului larg cât și specialiștilor. Istoria nu este însă o pagină goală. Nu putem șterge cu buretele ce s-a întâmplat în trecut. Putem însă să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat și de ce, și totodată să învățăm ceva din aceste experiențe trecute.

Din 24 martie aveți o expoziție în București. Ce poate vedea publicul?

Expoziția se intitulează “Știință  și etnicitate: Cercetarea antropologică în România anilor ‘30”. Va putea fi vizitată până în iulie.

Este pentru prima dată când publicul românesc va putea vedea exemple de cercetare antropologică și rasială, care în anii interbelici au reprezentat forma științifică a discuției despre națiune și etnicitate.  

Expoziția cuprinde trei părți: 1) o prezentare generală a antropologiei fizice din perioada interbelică și o descriere a acelor metode de clasificare antropologică; 2) o prezentare a grupurilor etnice din România interbelică pe regiuni istorice; 3) o prezentare a cercetărilor făcute de școlile românești de antropologie din București, Cluj și Iași.

Tot în ultima parte vom prezenta publicului cercetarea făcută de antropologii austrieci în Banat și cercetarea sașilor din Ardeal. Aceștia din urmă au folosit cercetările antropologice că o formă de cunoaștere proprie, care să ajute la supraviețuirea și regenerare etnică.

De asemenea, vor fi incluse materiale despre antirasismul în antropologie și expresii ale rasismul românesc de la începutul anilor ’40.

 Care ar putea fi o miză a expoziției pentru publicul general, nu cel specializat?

Pe lângă aspectul științific legat de cercetarea antropologică din anii '30, expoziția își propune să familiarizeze publicul larg și tinerele generații cu istoria antropologiei românești, considerând că o mai bună cunoaștere a acestei istorii va fi utilă unei mai bune înțelegeri a perioadei interbelice în general și a dezbaterilor despre identitatea națională și specific etnic în particular. Sper să fie vizitată de cât mai multă lume și mai ales de tineri, care astfel pot să vadă și să cunoască o istorie care nu li s-a predat la școală.