Adi Despot, Vița de Vie: Stăm pe un butoi cu pulbere, îmi e teamă că lucrurile o să explodeze
Există artiști care nu au o problemă să facă hora cu primarul pe scenă. Sunt genul de artiști cărora li se pune o sumă de bani pe masă și ei iau. Cea mai importantă lecție de viață pe care am învățat-o eu e să înveți să lași banii pe masă: Nu îmi trebuie, nu fac lucrul asta, spune Adi Despot într-un interviu pentru Digi24.
Solistul de la Vița de Vie consideră că societatea e mult prea tensionată acum din cauza politicului și nu mai are răbdare să vadă ce se întâmplă cu muzica. Nevoia de schimbare, de a trage la răspundere, sub orice formă, inclusiv sub forma unor slogane vulgare, e un efect al cauzelor din politică. Cu toate acestea, mișcărilor de stradă le lipsește un imn, o coeziune. Se datorează, paradoxal, și internetului. Nu avem o atitudine potrivită în online, crede Adi Despot. Noi luăm de bun tot ce se întâmplă, peste tot, nu mai avem timp și filtre să fim coerenți, să nu mai fim atât de patetici, spune muzicianul.
Adi Despot, solistul trupei Vita de Vie, consideră însă că în România se poate trăi din muzică rock, dar personal nu se aștepta la asta. „A devenit un job fără să îl doresc”, a mărturisit el în interviul pentru Digi24, acordat emisiunii „În fața ta”. Pe de altă parte, el spune că s-a refugiat în rock și pentru că avea neînțelegeri cu familia, în special cu tatăl. Și totuși, a venit și momentul în care tatăl i-a recunoscut meritele: când numele său i-a apărut ca dezlegare la o integramă pe care o făcea.
„Tata nu a înțeles de ce stau toată ziua cu chitara în mână”
Este muzica rock, în România, un job din care să trăieșți liniștit?
Adi Despot: Cum spune un fost prim-ministru: fără îndoială. A devenit un job fără să mi-l doresc. A devenit un job pentru că din ce în ce mai mulți oameni ascultau Vița de Vie, aveam mai multe concerte și am realizat că putem să facem lucrul asta. A existat un moment dat, când Vița de Vie a ajuns o treabă profesionistă fără să căutăm lucrul ăsta. Am început să cântăm ca un fel e terapie pentru noi. Muzica ne ajuta să comunicăm cu cei din fața noastră. Nu eram niște copii foarte comunicativi. Nu cunosc un prieten, care să se fi apucat de muzică rock, care să se fi înțeles bine cu părinții. Probabil că și ăsta e motivul pentru care am luat-o pe calea muzicii.
Părinții tăi ce ți-au spus la început?
Părerile au fost împărțite. Mama m-a susținut. Tata nu a înțeles de ce stau toată ziua cu chitara în mână. El fiind inginer, tot aștepta ca băiatul să pună mâna pe un ciocan, o șurubelniță și să înceapă să facă treabă.
În momentul în care treaba a devenit serioasă?
Momentul în care am confirmat în ochii tatălui a fost momentul în care numele s-a regăsit în verticala integramei pe care o făcea. S-a întâmplat acum 7 ani. M-a sunat și mi-zis: Adrian, n-o să-ți vină să crezi, fac o integramă și titlul e „Vedetă rock” și e... numele tău! Ăla e momentul în care am confirmat și în fața tatălui. Dar mama m-a susținut tot timpul, adică ea este practic motivul pentru care am început să cânt la chitară.
Tehnologia dă ora exactă în prezent, nu muzica
Muzica rock se spune că nu vinde, radiourile nu o difuzează, pentru că publicul care consumă muzică rock e sărac. Rockul din anii 90 în România a fost un rock social, politic. Îmi amintesc de Sarmalele reci, „Țara te vrea prost”. Între timp, rock-ul în România s-a dus în mainstream sau a devenit „Ți-am dat un inel”, vorbește despre dragoste, nu mai vorbește despre politică, despre societate. Publicul revoltat se duce spre hip-hop. E și senzația ta?
Ai o parte de dreptate, dar trebuie să realizăm că cele mai frumoase melodii rock din istorie sunt de dragoste, nu protestare. Muzica rock, din păcate, muzica în general, nu mai e drive-ul societății. Nu mai dă ora exactă, nu mai strânge oameni, nu mai formează găști. Tehnologia face asta; tehnologia fascinează și dă ora exactă în prezent. Dacă vrei motivul... Se tot caută în industria muzicală ce s-a întâmplat. Se pare că banii ar fi motivul, banii și pofta de bani pentru că dacă ne gândim ... În anii 60 făceai un single, se difuza la radio, artistul respectiv nu avea imagine, erau turnee, se făceau bani și toată lumea era fericită. Apoi au venit în anii 70-8o producătorii de discuri și au început să facă albume și au început să se câștige mai mulți bani. În anii 90 a apărut MTV și au apărut videoclipurile. Toți artiștii aveau o imagine. Noi, copiii, puteam să ne uităm la televizor. Începeam să ne comportăm ca ei. Producătorii au intuit că se pot câștiga și mai mulți bani din această industrie muzicală. Și această poftă de bani, după 2000, și pe fondul internetului, a căsăpit industria muzicală. A căsăpit acest moment de unicitate și de artă în muzică, de artist care stă cu chitara lui, fără să se gândească la presiunea financiară.
Și responsabilitatea artistului?
Nu aș vrea să îl dăm pe Cobain ca exemplu.
Două momente esențiale în cariera lui Adi Despot
În cazul tău, te-ai dat un pas în spate și ai spus trebuie să am grijă pentru că ce spun, ce fac, influențează o generație.
A existat momentul ăsta. Au fost două momente esențiale. Primul prin anii 2000, în care luptam cu entuziasm împotriva play-back-ului. Împreună cu Paraziții făceam turnee împotriva play-back-ului. Sesizam Protecția consumatorului, man, ăștia nu cântă, ăștia vă trag în piept, e o mimă. Toată luarea asta de atitudine și socială, și în branșă, pe mine m-au distrus pe interior, la propriu. Vibrațiile astea negative sunt... Probabil că fiind crescut de mama, sunt mai sensibil, am valențe de burete, însă nu-mi fac bine în niciun fel vibrațiile negative. Începând cu 2002 am încercat să le țin cât mai departe de mine și de muzica mea. Am închis zidurile între lume și muzica noastră și am început să fim la fel ca în momentul zero, eram noi cu instrumentul nostru, în camera noastră, și voiam să facem muzică de dragul muzicii.
Al doilea moment a venit în momentul în care au apărut copiii mei. Au început să îmi asculte muzica și să le placă. Am re-realizat cât de minunată și potentă e muzica, cât de miraculoasă e, ce modalitate frumoasă de a insufla altora sentimente pozitive și creative. Am simțit nevoia din acea zi, acum vreo 6 ani, ca muzica mea să însemne ceva, nu în cifre, albume vândute sau vizualizări pe YouTube, ci să însemne ceva la nivel uman, să te facă să meditezi, să contemplezi. Cred că am încercat să duc muzica mea în locul din care muzica a pornit, și anume dintre arte.
Dacă am reuși să traducem în viața reală isteria din online, ar fi o tragedie
Refrenul anti-PSD. Ai avut parte de el la concerte?
S-a întâmplat. Nu s-a întâmplat să ceară. S-a întâmplat să dea. Avem o problemă cu chestia asta. Sufăr din cauza faptului că societatea e mult prea preocupată de politică. Visez după vremurile în care aveam timp să stăm pe Facebook și să ascultăm muzică sau să vedem ce se mai întâmplă, ce albume s-au mai lansat, și nu ce legi s-au băgat noaptea la vot.
Înțeleg frustrarea publicului. În același timp, online-ul românesc e un cazan sub presiune. Oamenii în online au depășit nivelul de normalitate. Dacă am reuși să traducem în viața reală isteria din online, ar fi o tragedie. Noi de-abia am descoperit online-ul. O să vedem peste 10 ani, când vom avea o atitudine adecvată în online. Noi luăm de bun tot ce se întâmplă, peste tot, nu mai avem timp și filtre să judecăm, să fim coerenți, să nu mai fim atât de patetici. Nevoia de schimbare, de a trage la răspundere, sub orice formă, inclusiv în această formă vulgară, e un efect al cauzelor din politică.
În anii 90 protestele din Piața Universității erau cântate. Protestele de acum cum ți se par?
Nu am blog, dar pe vremuri un prieten a făcut un site, un fel de blog asamblat din trei personalități, Xtopia se numea. Am scris un text exact pe această tema, că mișcărilor de stradă din România le lipsește un imn, muzică și, la fel ca în biserică, când părintele începe să cânte, atunci știi că slujba a început și că treaba devine serioasă, la fel trebuie să fiw și la proteste, oamenii au nevoie de o coloana sonoră, în momentul în care oamenii vor începe să cânte, atunci lucrurile o să meargă spre schimbare.
Colectiv. Pentru prima dată am simțit că bpm-ul inimilor poate să fie același
Ai fost în piață? Cum ți se pare energia asta? Unde duce?
Am fost de câteva ori. Nu m-am ferit de cuvinte. Cu riscul de a îmi lua înapoi diverse atitudini. Atât timp cât mișcările de stradă sunt... vin de la sinele fiecăruia și nu sunt un trend, atunci e fantastic.
Primele dăți când eram acolo... Prima oară s-a întâmplat după Colectiv. Colectiv a reușit să ne unească pentru prima oară în istoria contemporană, din păcate se pare că doar tragediile ne aduc împreună. Pentru prima oară am simțit că bpm-ul inimilor poate să fie același și senzația este fabuloasă. În momentul când constați că și inima celui din stânga și a celui din dreapta bate la același bpm... am avut pentru prima dată senzația că nu sunt singur, nu sunt nebun, nu sunt numai eu, uite e și el, și el se uită spre mine și îmi zâmbește.
Colectiv e un moment care nu trebuie uitat. E o întrebare retorică să te întreb dacă s-au schimbat major lucrurile după Colectiv...
Mă bucur că nu mă întrebi, pentru că e o întrebare care a început să mă enerveze. E cea mai comodă întrebare care se poate pune de către cineva.
Ce ar trebui să se schimbe în societate pentru ca oamenii să înțeleagă că autoritățile nu construiesc România din banii lor de acasă, ci din banii de taxe și impozite? Unde e veriga lipsa din conștiința colectivă a poporului român? Educația?
În trei ani de zile nu devenim educați
Mi-ai pus o întrebare care necesită un răspuns foarte atent gândit. E o situație complexă. Bineînțeles că educația, dar problema e că educația nu se face de mult timp. În trei ani de zile nu devenim educați. Educația poate curge până la nivel genetic. Avem nevoie ca educația să fie făcut altfel, ca cineva să schimbe sistemul educației și nimeni nu îl schimbă, am trecut prin diverse experimente. Putem spera la un popor mai educat, gândindu-ne în viitor, peste alți 20 de ani. Educația e o problemă a bucureștenilor și anume că trăim în bulele noastre. Orașul... e cât de cât frumos, dacă inflamarea asta politică ne-ar lăsa puțin să vedem cât de frumos e Bucureștiul și cât de multe lucruri frumoase se întâmplă în București în fiecare seară, poate ne-am mai balansa puțin.
An centenar, se fac nenumărate concerte. Un artist chemat să cânte la un astfel de manifest ce compromisuri nu ar trebui să facă?
În București e bine. Avem tendința să judecăm lumea, țara, după gașca noastră de prieteni. Noi, prin meseria noastră, mergând în toată țara, țara nu arată deloc ca București, nu arată bine deloc apropo de educație.
Stăm pe un butoi cu pulbere
Din 90 până acum doi ani, se făcea muzică pe bani publici, fără niciun fel de problemă sau fără tras de mânecă din zona publică. Din cauza faptului că internetul e inflamat la tot ce ține de politică și că românii au ajuns să facă politică 24 de ore, 7 zile pe săptămână, ceea ce nu e sănătos, cu riscul de a părea că am ceva cu instituțiile media care doar cu asta se ocupă, cu despicatul firului în patru în politică, mi-ar plăcea să existe astfel de posturi media care să facă lucrul ăsta despre muzică. Noi stăm pe un butoi de pulbere, îmi este foarte teamă că la un moment dat lucrurile o să explodeze, pentru că toată lumea face politică non-stop și oamenii văzând politică și numai politică, încep să distorsioneze realitatea.
Ce compromis nu trebuie să facă un artist care se urcă pe scenă? De pildă, i-ai mulțumi domnului primar?
Nu! Niciodată. Mulțumesc publicului.
Sunt mai multe feluri de artiști. Sunt artiști pentru care noțiunea de compromis nu există. Ei sunt cei mai fericiți, pentru că nu-și pun atâtea probleme cât ne punem noi. Nu au niciun fel de problemă, nu au o problemă să facă hora cu primarul pe scenă, n-au o problemă să facă no matter what. Sunt genul de artiști cărora li se pune o sumă de bani pe masă și o iau. Cea mai importantă lecție de viață pe care am învățat-o - și de business în muzică - e să înveți să lași banii pe masă: Nu îmi trebuie, eu nu fac lucrul asta. Sunt artiști care nu au problemele astea. Artiștii mainstream, care nu au probleme de conștiință, ei fac meseria asta nu din dorința nebună de a se exprima, pentru ei muzica nu e o terapie, o artă. Pentru ei e doar o meserie, dacă făceau lucrul ăsta sau vindeau pâine, șuruburi sau flori e același lucru: Eu sunt artist, trebuie să cânt și să câștig bani. Dacă banii se câștigă dansând cu dl primar, why not, dar îmi fac meseria, ce aveți cu mine?! Există mulți artiști în mainstream care fac lucrul asta! De multe ori ne-am întrebat dacă noi, punându-ne prea multe probleme, nu greșim. Dar nu greșim, trebuie să le punem, toate problemele!
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
