Operațiile estetice, de la necesitate, la obsesie
Au apărut ca o necesitate, după primul război mondial, care a lăsat în urmă mulţi soldaţi mutilaţi. Treptat însă operaţiile estetice au ajuns la ordinea zilei pentru oricine doreşte să îşi schimbe înfăţişarea.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupaţi de felul cum arată. Cu toate acestea chirugia plastică s-a dezvoltat nu dintr-un moft, ci dintr-o necesitate. În timpul Primului Război Mondial un număr imens de soldaţi au suferit răni faciale produse de gloanţe şi obuze. A fost momentul în care chirugul Harold Gillies, recunoscut ca părinte al chirugiei plastice moderne, a încercat să reconstruiască feţele distruse de război ale soldatilor.
Dr. Emanuel Albu, chirurg plastician: „Din cauza faptului că a fost un război de tranşee cele mai multe traume se desfăşurau in jurul feţei. Armele nu erau atât de puternice încât să provoace decesul victimei şi atunci o mare parte de pacienţi ajungeau vii dar mutilaţi.”
Dr. Emanuel Albu, chirurg plastician: „În spitalul înfiinţat în 1917 lângă Cambridge, (Gillies şi echipa lui) într-o scurtă perioadă de timp, au făcut 11.000 de operaţii la 5000 de pacienţi. Deci o medie de 2 operaţii la doi pacienti.”
Soldaţii apelau la astfel de operaţii pentru a se putea integra ulterior în societate. Ei erau adormiţi cu eter şi cloroform, însă efectul anesteziei nu era cel pe care îl cunoaştem în zilele noastre. Iar tehnicile folosite în operaţie erau primitive. Dorinţa de a se îndrepta cât mai mult spre normalitate, îi făcea însă pe pacienţi să suporte orice chin.
Dr. Emanuel Albu, chirurg plastician: „Atunci au descoperit o proprietate a corpului omenesc de a integra părţi proprii din corp, care veneau din altă parte. Cu alte cuvinte dacă aveai o traumă la nivelul feţei, desenai un lambou pe gât, îl mutai la nivelul feţei şi plaga respectivă se vindeca. Pentru că, istoric, cele mai multe răni în timpul războilui erau tratate cu o altă traumă- cum era uleiul încins- nu ajungea că erai rănit mai venea şi cineva şi îţi turna ulei încins în plagă.”
Soldaţii erau operaţi fie la spitalul înfiinţat în 1917 de Gillies, fie pe front. Celelalte interventii chirugicale se făceau acasă la chirurg sau pacient, pentru că se considera că spitalele nu erau suficient de curate pentru astfel de intervenţii. Cum la vremea aceea nu exista legislaţie în domeniu, fiecare pacient îşi asuma riscul operaţiei. Se spune că, la începutul secolului XX, pacienţii îşi făceau singuri dreptate, iar presiunea pusă pe chirurgi era enormă.
Dr. Emanuel Albu, chirurg plastician: „Povestea care reflectă cel mai bine tipul acesta de risc este al unui chirurg din Kentucky- Ephraim McDowell. Concetăţenii lui îl aşteptau în faţa casei cu o funie legată de un pom, în aşa fel încât, dacă pacienta deceda, avea şi el oarecum aceeaşi soartă.”
Georgeta Filitti, istoric: “Dacă vreţi era o chirugie de pionerat care nu dădea rezultatele spectaculare de astăzi, dar a fost foarte, foarte necesară. Şi încet încet s-au îndreptat spre ea şi oamenii care voiau să îşi corecteze micile imperfecţiuni ale naturii.”
Dintr-un demers spre normalitate, chirugia plastica s-a transformat în prezent într-o obsesie pentru perfecțiune, pentru mulţi dintre pacienți. La Hollywood, de exemplu, puţine sunt celebritățile care nu au nicio intrevenţie chirugicală. Iar micile ajustări precum injecţiile cu botox şi accid hialuronic nu mai sunt demult apanajul vedetelor. Şi lista continuă cu operaţiile mamare, rinoplastiile, liposucţia sau abdominoplastia.
Ana Maria Oproiu, chirurg estetician: „Operaţia estetică o faci dacă ai un deficit. Este bine să nu intrăm în partea de grotesc. Doar pentru un moft nu este indicat să se facă o operație chirurgicală pentru că rezultatul poate fi mult mai prost.”
Ca urmare a interesului excesiv pentru aspectul fizic, se vorbeşte tot mai des şi de aşa zisele "tulburări dismorfice" sau "sindromul urâţeniei". Acesta apare când o persoană este preocupată de un defect minor, de multe ori inexistent. Unul dintre exponenţii acestui sindrom a fost considerat cantăreţul Michael Jackson.
Monica Burcea, psiholog: “Și-a dorit foarte mult să fie perfect. Datorită acestui fapt a continuat cu operaţii estetice una peste alta, una peste alta, până când s-a depărtat de tot ce înseamnă natural, de tot ce înseamnă normal.”
Monica Burcea, psiholog: “O persoană cu tulburare dismorfică va căuta imediat o altă zonă în care să intervină. Adică a reparat nasul, poate dezvolta o anumită obsesie pentru buze. Repară buzele, doreşte apoi să îsi mărească sânii. Şi aşa mai departe. Si este un lanţ al slăbiciunilor care nu se termină niciodată.”
În România operatiile estetice se făceau şi înainte de Revoluţie. În 1958, profesorul doctor Agrippa Ionescu a înfiinţat la Bucureşti Spitalul de Chirugie Plastică. Cu toate acestea, domeniul s-a dezvoltat abia din 1995, odată cu apariţia clinicilor private. Este momentul în care intervenţiile chirurgicale nu se mai fac doar din necesitate. Peste 60 % dintre pacientele clinicilor private din ţara noastră sunt tinere cu vârste cuprinse între 18 şi 35 de ani.
Dr. Emanuel Albu, chirurg plastician: „Si atunci şi acum majoritatea operaţiilor sunt la paciente tinere care văd în asta o investiţie în viitorul lor şi erau operaţii de remoderare a sânilor şi a nasului.
În momentul de faţă, în România, sunt sute de clinici private de chirugie estetică, aproximativ 50% dintre ele sunt în Bucureşti. Cele mai solicitate intervenţii în cazul doamnelor sunt: injecţiile cu botox şi accid hialuronic, rinoplastia şi implanturile mamare. Doar anul trecut 3.500 de femei au apelat la o operaţie de mărire a sânilor.
Dr. Emanuel Albu, chirurg plastician: „Trebuie să constat chestia asta deşi nu sunt de acord cu ea, cu cât reuseşti să pui implante mai mari, cu atat eşti un chirurg mai bun.”
Georgeta Filitti, istoric: “Această supradimensionare a sânilor se face cu preţul unor operaţii şi dureroase şi costistitoare şi primejdioase în timp pentru femei. De ce? Pentru că este această lipsă de masură.”
Monica Burcea, psiholog: “Frumuseţea profundă înseamnă echilibru...”
Înainte de orice operaţie estetică este recomandat şi un consult psihologic. Cu toate acestea puţini sunt cei care o fac. Într-un final, decizia de a se opera o ia doar pacientul şi pentru fiecare cerere se găseşte un medic care să accepte "provocarea". Lipsa de măsură face însă ca cei care au cu adevărat nevoie de o intervenţie chirurgicală să o evite.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
