Interviu cu Marian Costache, #bloodfluencer și co-fondator „N-avem SÂNGE?!”, și Carla Tănasie: „Tristețile nu sunt obligatorii!”

Data actualizării: 24.06.2022 13:46 Data publicării: 24.06.2022 13:00

Fiecare dintre noi are o frică mai mare decât alta, dar câți încercăm să le confruntăm? Ei bine, pentru că „DIGI Donează VIAȚĂ” nu s-a încheiat, iar nevoia de sânge reprezintă, în continuare, o problemă în spitale, ne-am gândit să realizăm în acest număr al newsletter-ului Digi Story un interviu special care abordează două subiecte tabu: donarea de sânge și frica de ace. Ce au ele în comun, cum găsim curajul de a ne depăși traumele, barierele create de mintea noastră, dar și cum putem deveni salvatori de vieți, descoperiți în acest interviu, realizat împreună cu Marian Costache, #bloodfluencer și co-fondator „N-avem SÂNGE?!”, și colega noastră Carla Tănasie. Pentru tine ce înseamnă donarea de sânge?

Ce înseamnă pentru tine inițiativa „DIGI Donează VIAȚĂ”?

Marian Costache: „DIGI Donează VIAȚĂ” reprezintă un exemplu minunat de recunoaștere a importanței unui gest atât de simplu, așa cum este donarea de sânge. Parteneriatul dintre Grupul DIGI și Programul „N-avem SÂNGE?!” ne onorează, cu-atât mai mult cu cât, în ultimii doi ani destul de grei pentru România și întreaga lume, jurnaliștii DIGI au fost în prima linie a știrilor, cu profesionalism și curaj. „DIGI Donează VIAȚĂ” este un demers plin de curaj și pentru că te îndeamnă să ieși din zona de confort, să conștientizezi suferințele și nevoile celorlalți și să acționezi. La o adică, cine nu și-ar dori să primească sânge de jurnalist?! Curajos, după cum spuneam!

Carla Tănasie: În primul rând, sunt mândră că există această inițiativă, cu atât mai mult cu cât îmi petrec destul de mult timp în spitale și văd pacienți care așteaptă să fie operați, dar multe intervenții se amână din cauza lipsei de sânge. Zeci de angajați ai Grupului DIGI au donat de Ziua Donatorului și peste o mie de-a lungul celor 4 ani de campanie, ceea ce este extraordinar. Sângele poate fi doar donat, nu este ceva ce putem cumpăra din farmacie.

A dona sânge este o modalitate simplă și sigură prin care putem face o mare diferență în viața oamenilor. Ce înseamnă pentru tine donarea de sânge?

Marian Costache: Donarea de sânge poate face diferența dintre viață și moarte. Au fost nenumărate cazurile în care m-au înghesuit lacrimile, la propriu, postând diverse anunțuri umanitare, care semnalau lipsa sângelui în spitalele din România. Cine a zis că „viața bate filmul” a avut perfectă dreptate! Din fericire, în foarte multe cazuri, comunitatea noastră de #bloodfluenceri s-a mobilizat, oamenii fie au donat direct, fie au transmis mai departe mesajul și nevoia a întâlnit, la un moment dat, unul sau mai mulți donatori.

Este, însă, la fel de important de menționat că donarea recurentă de sânge poate salva chiar viața donatorului. Aceasta este și principala direcție pe care o comunicăm cu consecvență în cadrul programului nostru. Donarea recurentă (la perioade mai scurte de 6 luni între donări) reduce riscul de infarct miocardic de 8 ori, reduce riscul de boli cardiovasculare, în general, de 3 ori și reduce riscul de boli inflamatorii, inclusiv cancer, la jumătate.

Carla Tănasie: Oricine merge să doneze sânge trebuie să se gândească la faptul că merge să salveze o viață, cel puțin. Pe de altă parte, îmi monitorizez și propria sănătate prin analizele pe care medicii le fac înainte de donarea de sânge. Pentru mine donarea de sânge înseamnă viață.

Cu toții ne spunem atunci când ne-am săturat de alegeri: „Gata. O să fac x lucru, o viață am!”. Dar asta nu se aplică și în cazul persoanelor a căror viață depinde de alegerile altora. Ce ar trebui să facem pentru ca donarea de sânge să fie în topul acestor alegeri prioritare?

Marian Costache: Ca să fim în stare să-i salvăm pe ceilalți trebuie să putem să ne salvăm pe noi înșine, în primul rând. Există în viața fiecăruia o serie de momente de reflecție profundă. Acelea sunt momentele în care putem alege sănătos sau putem să ne scufundăm în nepăsare. Donarea recurentă de sânge face parte, cu siguranță, din seria de alegeri sănătoase. De aceea este atât de important parteneriatul cu DIGI. Voi ne ajutați să ducem acest mesaj la sute de mii de oameni. Tristețile nu sunt obligatorii! Oamenii merită să doneze din alte considerente!

Carla Tănasie: Trebuie să vorbim mai mult despre această problemă și să le spunem oamenilor că acest act de solidaritate nu doare. El salvează vieți. O poate salva inclusiv pe cea a donatorului. Sunt cazuri în care un pacient a aflat că are cancer, pentru că analizele făcute la donarea de sânge nu au ieșit bine, a descoperit boala la început și tratamentul a mers foarte bine. Practic, trebuie să ne schimbăm mentalitatea și să ne intereseze mai mult de noi și de cei din jurul nostru.

Dacă lipsa educației din România, privind donarea de sânge, ar avea un nume (de carte, film, melodie, sport etc.) care ar fi acela?

Marian Costache: „Ziua Cârtiței”. Aceste tristeți, despre care vorbeam mai sus, se vor repeta în viețile noastre până vom înțelege, în număr cât mai mare, cât de sănătos este acest gest simplu pentru trup și pentru suflet.

Carla Tănasie: „Nu renunța la viață”.

Ești donator recurent. Ce te-a determinat să devii un salvator de vieți?

Marian Costache: Nu mă consider un salvator, în sens larg. Am încercat, în primul rând, să mă salvez pe mine, sunt mai preocupat de asta. Încerc să-mi temperez „supraviețuitorul”, pentru că asta mă împiedică să comunic partea cea mai importantă din demersul nostru, respectiv sănătatea garantată de donarea recurentă. Un „salvator” prea bine aspectat nu va căuta decât altă dramă, alt incendiu de stins, altă tristețe, în care să se implice și să salveze.

Eu militez, alături de colegii mei, pentru normalitatea donării, pentru că așa cum spune și campania derulată împreună cu voi „e normal s-avem SÂNGE!”.

Carla Tănasie: Sunt o persoană care ține foarte mult la oameni. Și cred că prin acest gest de a dona sânge pot arăta concret acest lucru. Sunt donator de puțini ani pentru că nu îndeplineam toate condițiile pentru a putea dona, fiind prea slabă. Când am donat prima dată, am fost cea mai fericită și retrăiesc acest sentiment de fiecare dată când merg la centrul de transfuzie.

Știm că tripanofobia (teama de ace) este unul dintre principalele motive pentru care românii nu donează sânge. Te-ai confruntat cu fobia de ace? Dacă da, cum ai depășit-o?

Marian Costache: Am avut și eu, în copilăria mică, o grămadă de momente traumatizante legate de ace. Până pe la 5 ani am făcut mai multe amigdalite, grele pentru un copil, care nu treceau decât cu perfuzii, la spital. La 5 ani a trebuit să scot amigdalele, iar acea operație a fost atât de traumatizantă, încât am reținut-o în detaliu. Mi-am înțeles teama de ace, în terapie, astfel că în ultimii ani am putut să-i ajut și pe altii, atât cât m-am priceput.

Am considerat această poveste, legată de teama de ace, ca un mare dar. Atunci când mi-am dat seama că donarea de sânge în România simte lipsa unor branduri relevante și a unei adresări închegate, bazate pe insight consistent, mi-a fost mai simplu să le construiesc, alături de colegii mei.

Carla Tănasie: La un moment dat spuneam că cel mai frică în viața asta îmi e de spitale și de ace. Mi-a trecut această frică în mod forțat, ca să zic așa. Am avut o perioadă în care ajungeam la spital destul de des și aveam nevoie de perfuzii. Așa am văzut că acea înțepătură nu era atât de dureroasă și nu mai privesc acele ca pe ceva care îmi provoacă rău, ci ca pe ceva care îmi face bine. Așa am învins teama, pentru că am devenit conștientă de faptul că prin acele ace curge viață sau vine viață.

Pentru că fiecare rol diferă în funcție de profesie, propun să facem un exercițiu. Eu sunt un posibil donator, îmi doresc să ajut, dar nu găsesc curajul să donez; așa că, tot amân momentul și caut scuze. Cum mă convingi, din prisma profesiei tale, să donez?

Marian Costache: Profesia nu e neapărat relevantă în această poveste. Pe cei pe care mi-am dorit să-i ajut să-și vindece, măcar puțin, teama de ace i-am întrebat dacă își aduc aminte de un moment traumatizant, care implică ace (halate albe, spital etc.), din copilărie. Majoritatea au recunoscut cu ușurință astfel de momente, pe care apoi i-am rugat să le descrie mai mult sau mai puțin detaliat, în funcție de cât de mare era teama lor.

Asta te-aș întreba și pe tine, dacă poți să descrii un astfel de moment traumatizant, care implică ace, mai mult sau mai puțin simbolic.

Ți-aș explica apoi că pentru copilul tău interior acea experiență este cât se poate de vie și că singura variantă este ca acesta (copilul interior) să fie „luat în brațe” și securizat de către tine, adultul din prezent. Este singura posibilitate, nu are cine să-ți consoleze copilul interior.

După caz, aș mai „îndulci” discuția cu o comparație între acul de donare, care este foarte evoluat în prezent, și un cercel, spre exemplu.

Este foarte interesant că toți cei care au reușit, cu această rețetă, să-și înțeleagă și vindece, parțial, teama de ace și să doneze, au ajuns să fie fani mari ai donării de sânge. Senzația lor a fost că s-au întregit cumva, că au regăsit ceva sau, mai bine zis, pe cineva uitat, o resursă. De preț, de mare preț, aș zice eu!

Carla Tănasie: Ți-aș arăta unul dintre reportajele pe care le-am filmat în spital cu pacienții care își roagă semenii să doneze pentru a putea trăi. Sunt pacienți tineri, în vârstă, pacienți care ar putea fi membri din familia ta sau prieteni, pentru că statisticile spun că 1 din 3 persoane va avea nevoie de sânge măcar o dată în viață. Și dacă am fi în situația asta ne-am dori, cu siguranță, ca numărul donatorilor să fie mai mare. Să nu mai așteptam să trecem personal printr-o astfel de experiență pentru a dona, pentru că acel moment va fi greu. Trebuie să fim din ce în ce mai mulți cei care donează din motivul că ne dorim să facem bine altora.