Iluzia corpului perfect. Pericolele pe care le aduc prietenele „ana” și „mia”
Presiunea socială, iluzia corpului filiform, valorile vândute de mass-media, capcana şi iluzia perfecţiunii. Toate acestea se pot transforma în tulburări de alimentaţie care poartă uneori numele de anorexie, alteori de bulimie sau bigorexie. De multe ori neacceptate de părinţi, ignorate de stat şi ascunse de tineri, aceste boli pot fi fatale. Povestea unor tinere care au reuşit să învingă această boală, într-un reportaj special al emisiunii „Din|interior”:
„Singurele gânduri pe care le aveam erau legate de faptul că sunt prea grasă, trebuie să slăbesc, sunt prea grasă, trebuie să slăbesc”. (Patricia)
„Eu am fost puţin mai grăsuţă când eram mică şi fratele meu mai slab. Şi atunci când m-au apucat pe mine gândurile, mă gândeam că dacă o să mănânc la fel ca fratele meu, o să fiu şi eu mai slabă”. (Maria Luiza)
„Am început prima dată în clasa a VII-a să mă preocup de ceea ce credeam eu că era atunci o alimentaţie sănătoasă şi treptat, treptat, am început să mă restricţionez foarte mult la mâncare, sport intens şi am ajuns să fiu diagnosticată cu anorexie nervoasă”. (Diana)
Presiunea socială, iluzia corpului filiform, valorile vândute de mass-media, capcana şi iluzia perfecţiunii. Toate aceste elemente compun o reţetă care poate fi fatală. Sunt tulburări de alimentaţie care poartă uneori numele de anorexie, alteori de bulimie sau bigorexie. Aceste boli afectează în special tinerii. Modelul Jeremy Gillitzer a murit din cauza anorexiei în anul 2010, la vârsta de 38 de ani. Cântărea doar 29 de kilograme. Un alt caz dramatic este cel al modelului francez Isabelle Caro, care a murit la vârsta de 28 de ani, când mai cântărea doar 25 de kilograme. Practic, erau numai piele şi os.
Aceste boli încep să se manifeste încă din adolescenţă.
Povestea Mariei Luiza
„Mâncam foarte mult, mâncam chiar mult, mult, dar tot slăbeam. La un moment dat, mă apucasem să fac mişcări prin casă, aşa, pe ascuns, făceam multe pe ascuns. Îmi era aşa o frică şi mă simţeam mai bine dacă făceam activităţi fizice. N-am spus nimănui, n-a ştiut nimeni de la şcoală. Dar a fost o problemă şi cu şcoala, poate că şi de asta a început boala, din cauză că copiii râdeau de mine şi mă cam făceau în toate felurile”, povestește Maria-Luiza.
Acum doi ani, părinţii Mariei Luiza au observat că fiica lor în vârstă de 12 ani este tot mai irascibilă. Au dat vina pe schimbările cu care vine pubertatea. Fetiţa se compara mereu cu fratele ei mai mic cu 2 ani, mai ales când se aşezau la masă. Refuza să mănânce mai mult decât acesta. Prima dată când au mers la medic a fost atunci când Maria Luiza nu mai avea menstruaţie. Au urmat câteva luni în care au consultat mai mulţi medici, de la pediatru, la homeopat şi endocrinolog, până când, în final au primit un diagnostic: anorexie nervoasă.
„Ajunsese la 39, 40 de kilograme, la o înălţime de 164 de cm. Problema care era la noi, dacă se poate numi problemă, este că ea a mâncat. Auzisem de anorexie prima dată după Revoluţie, când bineînţeles că nu înţelegeam exact ce se întâmplă. Acum, bineînţeles că am studiat pe internet. Toată vara trecută ne-am chinuit cu astfel de tratamente până când în toamnă am ajuns la 36, 37 de kilograme. În continuare, ea mâncând, desfăşurându-şi activitatea. Numai că avea o stare de irascibilitatea mai ridicată. Părul i s-a redus cam la jumătate, deci volumul părului, unghiuţele erau puţin diferite. Da, şi pielea nu mai avea aceeaşi fermitate”, povestește Mihaela Niculescu, mama Mariei Luiza.
„Am simţit că nu mai pot, mă simţeam foarte slăbită. Şi pentru că aveam vreo 36, 37 de kilograme, i-am spus lui mama să mergem la spital”, continuă Maria Luiza.
Se estimează că una din cinci femei din lume suferă de o tulburare de alimentaţie sau are o alimentaţie dereglată. La noi nu există statistici exacte, iar mulţi îşi ascund boala. Cifrele neoficiale vorbesc de sute de mii de cazuri. Ministerul Sănătăţii are cifre de la medicii de familie: 2.290 de cazuri în 2016, cu 10% mai mult decât în 2015.
Medicul Corina Ciobanu lucrează la Spitalul de Psihiatrie Alexandru Obregia din Bucureşti, unde tratează persoane care suferă de tulburări de alimentaţie. Vede în jur de 20-30 de pacienţi pe an. Ea se ocupă şi de Maria Luiza. În paralel, în 2008 a înfiinţat Asociaţia Pentru Prevenirea şi Tratarea Tulburărilor de Alimentaţie (APTTA), prin care încearcă să prevină, să trateze, dar şi să deschidă o discuţie publică despre aceste tulburări.
„Se internează cazurile grave, când fetele slăbesc 15,20,25 de kilograme ajungând la un indice de masă corporală 12, 11,10, ceea ce determină în organismul lor mari tulburări somatice şi cele de temut sunt cele cardiace, pentru că se poate ajunge la aritmie cardiacă şi stop cardiac”, avertizează dr. Corina Ciobanu.
Maria-Luiza: „Acum mă simt mult mai bine, mult mai puternică, mult mai veselă, mai plină de viaţă”.
Mihaela, mama Mariei: „Deci ne era frică să ajungem la spitale de psihiatrie, gen Alexandru Obregia de la noi de aici din Bucureşti. Pentru că lumea îşi schimbă părerea despre tine când ajungi într-un astfel de loc. Deci, ar trebui cumva mediatizat în bine, astfel încât oamenilor care trec prin astfel de probleme să nu le fie frică sau ruşine să ajungă acolo. Lumea să fie conştientă că sunt nişte boli grave. Deci noi probabil ne-am fi pierdut copilul, dacă n-am fi acţionat atunci în octombrie”.
„Tulburările de alimentaţie nu sunt atât de frecvente în populaţia generală, spre deosebire de alte boli psihiatrice, însă în ultima vreme incidenţa, prevalenţa a crescut, inclusiv la noi în ţară, prin urmare ne confruntăm destul de des cu cazuri de anorexie nervoasă, mai ales la adolescente. Există posibilitatea să fie o teamă de creştere şi maturizare. Pe de altă parte, la vârsta pubertăţii apar nişte modificări ale corpului, care sunt fireşti. În familii în care există multă presiune parentală, mult control parental sau hiperprotecţie, este singura modalitate a copilului de a prelua controlul asupra propriei vieţi, chiar dacă asta presupune a-şi modifica relaţia cu alimentul”, explică Alis Nane, medic rezident psihiatrie pediatrică.
Mihaela Niculescu, mama Mariei: „Era şi prima în clasă, anul trecut a luat premiul de excelenţă, deci în clasa a VI-a. Şi-a dorit foarte mult să ia toate notele de 10, să aibă coroniţă. Da, cred că şi stilul ăsta perfecţionist a dăunat puţin. Cu toate că noi acasă am încurajat-o întotdeauna să fie echilibrată, să mai şi citească, să facă şi sport, să facem şi alte activităţi, nu numai să învăţăm”.
Maria Luiza: „M-am apucat din nou de dansuri populare, care sunt pasiunea mea”.
Reporter: Te-ai gândit ce vrei să te faci când creşti mare?
Maria Luiza: „Da, aş vrea să mă fac medic pediatru psihiatru. Întâi voiam să mă fac doar medic pediatru, dar de când am intrat în problema aceasta, m-am gândit că sunt mulţi oameni care trec prin asta şi că ar trebui să fie ajutaţi”.
Ce este anorexia
Tulburările de alimentaţie îi pot afecta pe cei tineri și foarte tineri încă de la vârsta de 9-10 ani. După ce boala începe să dicteze stilul de viaţă, persoanele care suferă de anorexie se izolează şi simt o frică permanentă de îngrăşare, dar mai ales de cei din jur, pe care-i văd ca pe nişte duşmani. Orice aliment trebuie să aibă cât mai puţine grame şi calorii. Până şi foamea generează sentimente de vinovăţie.
„Anorexia este o tulburare de alimentație, o tulburare digestivă care constă în înfometare, în sensul că pacientele, subliniez pacientele, mare parte dintre persoanele cu tulburări de anorexie sunt mai multe fete, femei și mai puțini bărbați, la ele este o permanentă lupta cu kilogramele, cu greutatea, în sensul că au o teamă de a se îngrașă, de a lua în greutate și de acolo lupta permanentă cu cântarul și cu alimentele. În momentul în care au senzația că se îngrașă sunt tot felul de mecanisme compensatorii prin care reușesc sau încearcă să dea jos greutatea, kilogramele”, spune Florin Mărghitaș, dr. medicină psihosomatică.
Povestea Dianei
Diana este studentă în anul I la Universitatea Politehnica din Bucureşti. Până nu demult îşi începea zilele în faţa oglinzii şi a cântarului. Scopul ei principal era să ajungă la greutatea pe care o credea ideală la vârsta de 14 ani: 40 de kilograme. Care a fost preţul?
„În momentul cel mai grav cântăream absolut totul. Totul era până în 100 de grame, nu combinam alimentele. Dimineaţa ţin minte că mâncam 100 de grame de iaurt grecesc şi 5 migdale, le număram, niciodată mai mult sau mai puţin. Când am început să fiu interesată de o alimentaţie sănătoasă aveam aveam undeva pe la 45 de kilograme, eram şi mai scundă atunci. În momentul în care am slăbit cel mai şi cel mai tare, am ajuns la 32 de kilograme. Mă simţeam din ce în ce mai puternică când vedeam că tot scădeam. Era o bucurie când mă cântăream în fiecare dimineaţă şi vedeam cu câteva sute de grame mai puţin, mai puţin, mai puţin. Am renunţat la dieta aceasta restrictivă în momentul în care am fost internată pentru a patra oară la spital. Am început să mănânc, zic eu, aproape ca un om normal”, povestește Diana.
Puţini sunt cei care merg la spital. Şi mai puţini urmează tratamentul până în momentul în care se vindecă. Asta i s-a întâmplat şi Dianei. Când a crezut că s-a vindecat, a recidivat şi a ajuns din nou la Spitalul de Psihiatrie.
„Am fost internată de mai multe ori, pentru că mereu îmi întrerupeam tratamentul, apoi iar clacam. Începeam să mă văd iar grasă, nu mai îmi convenea iar de formele mele, toată lumea din jur mi se părea că arată mai bine decât mine, pe toate fetele le vedeam mai slabe şi îmi doream si eu să fiu ca ele”, spune Diana.
„Avem şi pacienţi băieţi. Şi băieţii, ca şi fetele, în zilele noastre vor să arate bine, vor să aibă o configuraţie atletică, un aspect atletic. Băieţii care suferă de o anumită tulburare de alimentaţie sunt foarte frecvent întâlniţi în sălile de sport”, subliniază dr. Corina Ciobanu, președinte APTTA.
Cătălin Şendroiu este antrenor de fitness de 8 ani. A început să meargă la sală acum 10, ca să fie mai sănătos. Printre benzile de alergat şi aparatele de forţă, vede oameni care, în lupta pentru a arăta într-un anumit fel sar peste etapele dintr-un program echilibrat şi se înfometează. Totul pentru un abdomen cu pătrăţele.
Cătălin Şendroiu: „În ultimul timp am observat o creştere a numărului de băieţi care vor să vină la sală, să slăbească, să arate mai bine. Pot să zic că în grupul meu de clienţi sunt jumătate băieţi, jumătate fete. Băieţii vor să fie mai fit, abdomenul plat, dar să se vadă şi pătrăţele ar fi bine şi mai conturaţi în partea superioară, umeri, braţe, spate. Ei vor rezultate rapide şi atunci se mai înfometează, nu respectă clar ce le recomand eu, în sensul că mănâncă mai puţin, vor să slăbească mai repede şi nu au energie la antrenamente. Deci nu poţi duce antrenamentul, apare senzaţia de ameţeală, stare generală mai proastă sau efectiv nu vin la sală în ziua respectivă că se simt foarte rău. Practic s-au înfometat şi nu au energie nici să vină până la sală. Ideal ar fi să apeleze la un profesionist, dar pot să facă şi singuri chestia asta dacă se documentează suficient de mult”.
În timp ce dietele par un lucru normal în societatea de astăzi, de multe ori lupta pentru „greutatea ideală" devine o obsesie şi o boală. Nimeni nu ştie cât este de subţire linia dintre o cură de slăbire de lungă durată şi o tulburare de alimentaţie. Cert este că, la un moment dat, imaginea din oglindă nu mai corespunde cu cea din realitate.
Diana: „În momentul în care mă uitam în oglindă, în prima fază, când nu slăbeam foarte tare, îmi plăcea. La un moment dat nu mă mai uitam în oglindă, nu mai îmi plăcea de mine cum arătam, dar nu puteam să fac nimic, pentru că era acolo o barieră pe care nu puteam să o trec, nu puteam să mănânc”.
Florin Mărghitaş, dr. medicină psihosmatică: „Este o patologie complexă care include atât tulburări de alimentație și, în special, tulburări de percepție a greutății, în sensul că pacientele respective, vorbim acum de anorexie, se văd multe prea grase, mult prea deformate, deși până la urmă este vorba de o greutate cu mult sub greutatea normală. Și din această, practic, diferență de percepție, apar aceste mecanismele care le duc la slăbire excesivă”.
Dr. Corina Ciobanu: „În cea mai mare parte, tulburările de alimentaţie sunt asociate cu nişte tulburări psihice. Din păcate, internarea, la noi în România, se face într-o clinică de psihiatrie. Sigur, în afară, în ţările avansate, internarea se face într-o clinică specializată pe tulburări de alimentaţie”.
Diana: „Începutul. Am ajuns acolo şi mi s-a spus: încearcă să mănânci. Or, erau alimente pe care eu nu le aveam în alimentaţia mea. M-am speriat prima dată, pentru că internată la un spital de psihiatrie mai erau şi altfel de persoane. O perioadă am stat singură la mine în salon şi nu prea ieşeam pe hol”.
„Mama venea noaptea la mine și verifica dacă mai respir”
Diana: A fost o perioadă foarte grea, deoarece nu prea comunicam, nu prea interacţionam cu oamenii de la liceu. Pentru că îmi era frică, voiam să mă izolez, îmi era frică de reacţia oamenilor din jur în momentul în care mă vedeau, eram schimbată la faţă, în sensul că eram foarte trasă la faţă. Îmi era frică să mă duc în orice loc pentru că îmi era frică de faptul că mi se putea da mâncare în locul respectiv, îmi era frică să mă duc la zile aniversare. Cu mesele, de exemplu, le luam la ore fixe. Nu exista 9 şi un minut. Nu. Exista ora 9 sau deloc. În perioada aceea nu stăteam pe scaun sau în pat, pur şi simplu simţeam că trebuie să fac o activitate fizică, indiferent în ce consta aceasta, non-stop. La început, părinţii mei nu au acceptat asta. Ei nu credeau că există boala asta. Cred că au văzut-o mai mult ca pe un moft, ca pe nişte fiţe de ale mele. Cel mai înfricoşător gând a fost că puteam să mor. Mama mi-a spus după ce am fost externată, că venea noaptea la mine şi verifica dacă mai respir.
Prietenele „ana” și „mia”?
În timp ce în sfera publică nu există o discuţie legată de aceste boli, iar de multe ori acasă sunt văzute ca simple mofturi, internetul este invadat de forumuri în care tinerii care dezvoltă o tulburare de alimentaţie fac schimb de reţete şi se asigură unii pe alţii că boala e de fapt un stil de viaţă. Pe forumuri, vorbesc despre asta ca despre o normalitate. Cele două tuburări de alimentaţie, anorexia şi bulimia, au devenit prietenele lor şi au nume de alint: ana şi mia.
Studenţii de la Universitatea de Medicină din Oradea vor să schimbe asta. Aşa au început un proiect şi merg în licee, unde le fac cunoştinţă tinerilor cu adevăratele ana şi mia.
La Cluj funcţionează prima clinică de medicină psihosomatică pentru tratarea tulburărilor de alimentaţie şi a dependenţelor în general. De la cele de alimente, la cele de alcool, medicamente sau jocuri de noroc. Aici vin pacienţi din toată ţara, fiind una dintre puţinele alternative pe care cei care vor să le trateze le au, fără a ajunge într-un spital de psihiatrie.
Dr. Florin Mărghitaş: „În raport cu numărul de pacienți pe care-l avem pe partea internare este relativ puțin, din mai multe motive. Unul dintre motive este rezistență la tratament, în sensul că foarte greu ajung să obţină motivaţia şi doresc să facă un tratament staționar. Fiecare pacient cu tulburare de alimentație este însoțit de un alt pacient, să spunem "normal", un pacient dependent - avem și mulți pacienți dependenți de alcool și de medicamente și pacienții respectivi le supraveghează o jumătate de oră, până la o oră după masă, ca să nu-și provoace vomă”.
Povestea Patriciei
Patricia Blaj este o tânără din Cluj, care a înfruntat de una singură bulimia. A trecut peste nevoia de a vomita după fiecare masă şi acum vrea să îi ajute pe tineri să se simtă bine în propria lor piele şi să se accepte aşa cum sunt. Povestea Patriciei este doar unul dintre sutele de exemple în care neîncrederea în propria persoană şi frustrările sunt crescute în băncile şcolii. Şi aceasta sub ochii adulţilor.
Patricia: „În gimnaziu am fost mulţi ani tachinată, cred că pot să-i zic în română. Nu există un cuvânt exact pentru fenomenul de bullying, ceea ce arată cât de multă atenţie îi dăm. Şi, având în vedere că am fost chinuită atât de mult timp de faptul că nu m-am integrat, în liceu încercam pe cât de mult să fiu aşa cum aveam impresia că vor colegii mei, aşa încât să nu mai trebuiască să trec din nou prin, na, să nu am prieteni, să se lege de mine. Deci în liceu am început să îmi descopăr şi pasiunea pentru modă şi pentru blogging. Practic, de atunci visam să am o carieră în lucrul ăsta şi vedeam că nimeni, cine are o carieră din asta nu arată ca mine. Motiv pentru care, la vremea aceea nu mă gândeam sub nicio formă că, hei, aş putea să rămân cum sunt eu şi să sparg eu standardele şi să fac ceva. Pentru că până la urmă moda... toţi trebuie să ne îmbrăcăm, ar trebui să fie pentru toată lumea. Aşa că am simţit nevoia să fac ceva ca să ajung şi eu să fiu ca ele. Şi credeam că o să fiu fericită şi o să am succes doar în momentul în care o să fiu slabă.
Am ajuns la un moment dat pe un forum, unde fetele discutau despre chestia asta. Era un forum practic de fete anorexice şi bulimice, care îşi povesteau experienţele lor şi îşi dădeau tips and tricks de cum să ascunzi chestia asta, cum să vomiţi fără să ţi se facă rău, cum să... na. Şi m-am împrietenit cu o tipă de acolo şi am început să vorbim şi într-o zi m-am hotărât să încerc şi am încercat”.
Ce este bulimia și care sunt riscurile
Bulimia este o tulburare de alimentație care constă în alimentație compulsivă, în sensul că se alimentează în cantități extrem de mari, după care apar mecanisme compensatorii de genul teamă, senzația neplăcută de, cum ar veni, de supraplin și atunci prin diverse mecanisme, în special prin vomă, își elimina surplusul de greutate și senzația de plin – explică medicul Florin Menghiș.
Dr. Corina Ciobanu: „Apar complicaţii somatice, le cad dinţii, pentru că aceste vărsături conţin acidul clorhidric din sucul gastric, care le distruge dentina, le distrug dinţii şi la un moment dat rămân fără dinţi”.
Cele mai îndelungate perioade în care Patricia vomita zilnic, după fiecare masă, au durat şi cinci luni. Chiar şi aşa, n-a ajuns niciodată la greutatea dorită: 45 de kilograme.
„Păi, în momentul în care mi-am dat seama că nu mă mai pot controla. Dacă nu mă duc la baie după ce mănânc, că ăla e singurul lucru la care se poate gândi tot corpul meu. Dar ăsta e momentul în care am acceptat faptul că am o problemă, nu am încercat să o remediez în niciun fel şi în momentul în care am încercat să mă fac bine a fost când a început să îmi pice foarte rău părul. Şi, efectiv, de fiecare dată când trebuia să îl spăl, îmi venea să plâng pentru că ştiam că urmează să... nu ştiu, e o senzaţie îngrozitoare să rămâi efectiv cu şuviţe întregi. Nu că pica un pic de păr, efectiv când treceam mâna prin el şi era ud, rămânea aşa câte o şuviţă destul de groasă”, povestește Patricia.
„Momentul în care mi-am dat seama că pot să îmi trăiesc şi eu viaţa fără să încap în XS a fost când mi-am dat seama că efectiv trecea pe lângă mine şi nu mi-o trăiam. Încercam să mănânc doar înconjurată de oameni care ştiau. Într-un final le-am spus: de fapt, cred că am o problemă. Şi efectiv nu mă lăsau, nu neapărat fizic, că nu s-a ajuns niciodată să mă ia pe sus, dar ştiau ce fac dacă mă duc la baie şi atunci nu mă lăsau sub nicio formă. Partea tristă e că trebuie să fii cumva în gardă tot timpul. După ce atâţia ani ai fost dominat de o anumită mentalitate şi de un mod de a privi lucrurile, cumva se mai întâmplă, când am o perioadă mai stresantă sau mă simt mai prost din anumite motive, când dacă mănânc o masă mai copioasă, vocea aia încearcă să revină din nou şi să îmi spună: du-te la baie că o să te simţi mai bine. Acum îmi e mult mai uşor să nu o ascult şi să zic: bă, eşti prost, lasă-mă în pace!”, mărturisește tânăra.
Acum, Patricia duce o viaţă echilibrată. Nu vrea să îngroape experienţa pe care a trăit-o, ci să îi ajute pe cei din jur să nu treacă prin una similară. Şi-a deschis un blog pentru oamenii care vor să se simtă bine în pielea lor, nu să vâneze vreun ideal de perfecţiune. Se ocupă de blog împreună cu Emil, prietenul ei, care i-a fost alături în ultimii cinci ani.
„E ok să fii bolnav, e ok să fii răcit, e ok să ai diabet, dar dacă ai o problemă de sănătate psihică, brusc eşti catalogat ca nebun”, spune Emil Costruț, prietenul Patriciei.
„Am pornit de la ideea să creez un safe space pentru oameni care sunt diferiţi şi oameni care găsesc confort în faptul că ştiu că nu sunt singuri şi că nu doar ei trec prin chestiile astea. Există oameni diferiţi care mai bine pot să relaţioneze cu cineva care pare mai uman şi mai departe de perfecţiune decât cu un ideal care poate îi face mai mult să simtă invidie decât că învaţă ceva de la persoana aia sau o urmăresc pentru că o plac”, explică Patricia Blaj.
„Noi avem frica asta, frica de a ne face bine şi pot să spun că este extraordinar când ajungi să ai încredere în tine şi să îţi faci prieteni, să îţi faci o viaţă nouă. În momentul în care eşti anorexică, pot să spun că nu mai ai viaţă, eşti doar tu într-un peisaj gol şi în momentul în care treci peste asta, eşti tu într-un peisaj cu mai multe persoane”, confirmă Diana.
Reporter: Ce le-ai sfătui pe fetele care ar fi acum în aceeaşi situaţie în care erai tu acum doi ani?
Maria Luiza, elevă: „Să nu se îngrijoreze, să încerce să se ducă în spital să-şi revină, că pot să moară în somn dacă mai continuă aşa. Şi ştiu că o să le fie greu, dar o să reuşească”.
(Reporter: Andrada Lăutaru)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
