Gheorghița Amzărescu, învățătoare: Pe 1 martie, am intrat în clasă, am salutat copiii în mod cuviincios, ca de fiecare dată, și elevul acesta despre care s-a făcut un subiect de discuție a venit la mine când am ajuns la catedră. Într-o mână avea un mărțișor confecționat de mărime mai mare, eu am crezut că e cumpărat – și am și spus: de ce ai cumpărat? - și într-o mână cu o ciocolată. Am spus: de ce ai dat atâția bani, pentru că știu că sunt scumpe. Era de ajuns celălalt obiect. Zic: mulțumesc, pune-l pe catedră, pentru că acum nu vă mai pot îmbrățișa.
Le-a lăsat pe catedră, a mers în bancă. Când a ajuns în bancă, a spus: e făcut de tatăl meu. Foarte bine, o să-l pun în vitrină. Și este în vitrina clasei, în dulap, cu atât mai mult cu cât e confecționat și îl avem aici ca model și, fiind în prima bancă, îl poți observa mereu.
În clasă totul a decurs normal, ca într-o zi normală, cu veselia lor de copii, cu mersul în pauză. Absolut nicio rază de tristețe.
Probabil e o interpretare. Atâta timp cât spune... prima reacție cu cuvântul „urât”, nici n-a existat în exprimarea mea, nu a existat acel cuvânt nici toată ziua. Eu nu folosesc acest cuvânt. În special în clasă nu folosesc așa ceva.